DIN DANEMARCA (III)

Nunți, târguri de toamnă, talcioc, oameni necăjiți, tineri ce-și văd de bucuria vârstei, ca pe la noi. Bașca o pereche de pantofi care a vrut să emigreze și o alta nerăbdătoare să pășească pe colțul nostru de rai sunt subiectele principale ale acestei proaspete scrisori.

Dragă domnule Ghiorghiță, îți spuneam ieri, în vechea epistolă, că astăzi vom vorbi despre muzeele din frumosul și milenarul oraș danez – Aarhus. Minunate sunt toate. Cum am anticipat, tot centrul urbei este de fapt un mare muzeu, cu clădiri de pe vremea moșilor și strămoșilor acestor deschiși și dezghețați danezi ai zilelor noastre.
Dar, zic eu, să pornim de dimineață la drum, să vedem cum a fost vremea pe aici. Vântul a bătut fără oprire, firavii nori au tot lansat scurte reprize de ploaie, cât au putut și ei, înainte de a fi împinși aiurea de deasupra orașului de vântoasa strașnică spre turbinele eoliene și spre aeroport, spre groaza unei dragi partenere de călătorie.

Lumea, ca în zi de sâmbătă, la cumpărături, la plimbări și la nunți. Nu-ți voi putea trimite poze cu mirii domnule Ghiorghiță pentru că și aici, în fața catedralei St. Clemens, ca și pe la noi, au fost arvuniți fotografi cu ștaif din presa locală și cu teleobiective lungi de intrau până sub nasul pastorului. Nu puteam risca să mă bag și eu în afacere fiindcă, am socotit, mai bine îți scriu dumitale o scrisoare, decât să intru, cu translator, cine știe prin ce cotloane gospodărite de vigilenții polițiști din partea locului.
Am pățit-o, de altfel, cu o zi înainte, când, dorind să fotografiez o catedrală veche de 1000 de ani, l-am regăsit parcă, după aproape un deceniu, pe regretatul Mihai Burac de la Suceava. Puțin mai întunecat la față, așezat pe o bancă din părculețul de lângă lăcașul de cult și întrebând de sănătate pe toți trecătorii. Ca și pe la noi, tinerii se hlizeau, adulții îl ocoleau iar bătrânii în drum spre biserică îi scăpau câte o monedă, compătimindu-l.
M-am gândit că la Aarhus este ca și la Suceava și mi-am permis să-i fac o poză, pentru albumul personal. Și unde nu a început Mihai Burac de Danemarca să tune și să fulgere împotriva mea, amenințându-mă cu judecata, într-o engleză mai bună, cum am văzut reacția tinerilor din jur, decât daneza în care sporovăia mai înainte.

Venisem din România în Danemarca cu pantofii cei noi. Ca orice român fudul, mi-am zis că pentru o călătorie atât de importantă, neapărat trebuie cumpărați pantofi noi. Să strălucească pe oriunde te duci, să știe lumea și să se dea la o parte, pentru că tu ești român verde și ai pantofi proaspăt cumpărați, nu umbli cu gioarse, precum alții. Precum toți pantofii cei noi cumpărați în România însă, toți au metehnele lor naționale. Și cea mai mare dintre acestea este că nu vor deloc să se acomodeze cu piciorul cumpărătorului. Se cer afară pur și simplu, înapoi pe raft, oriunde altundeva iar dacă te încăpățânezi să îi iei la drum, te ronțăie nemilos de pe unde apucă, din tendonul lui Ahile, din firava piele de deasupra gleznelor, de pe încheieturile degetelor, din laterale, etc.

Asta am pățit și n-am avut de ales până să ajung în această frumoasă țară și în acest minunat oraș din peninsula Yutlanda. Am încercat să-i ofer pantofilor câteva concesii, să-i port mai puțin, să ridic între mine și ei graniță din plasturi cu rivanol cu care m-a ajutat un prieten, fără nicio speranță pentru mine.  Războiul declarat trebuia să se termine într-un singur fel: nu armistiții, nu negocieri, nu lălăială, doar cedare necondiționată. Am încălțat așadar pentru ultima oară  pantofii românești cei negri la piele și la suflet și am pornit șotincăind pe ulițele comerciale ale istoricului oraș Aarhus în căutarea unei perechi de încălțăminte prietenoase. Zeci de străzi am colindat cu dușmanul în picioare, el împingându-mă la fiecare pas cu săgeți dureroase.

Am ajuns într-un anumit moment al calvarului pe o străduță unde am auzit voce românească. M-am apropiat, am văzut un tânăr cu geacă roșie vorbind agitat la telefon pe difuzor cu cine știe cine, în timp ce își bea aparent relaxat, picior peste picior americănește, cafeaua. Am trecut pe lângă el și m-am gândit mult dacă n-ar fi fost mai bine să mă întorc și să-i cer ajutorul.

Am mers totuși mai departe, cu picioarele prizoniere în dușmănoșii papuci naționali.  I-am găsit în cele din urmă. Frumusețea de pantofi  suedezi, prietenoși cu picioarele mele umflate stăteau în așteptare. Cred că se întrebau dacă mai vin sau nu. Tronau pe o tarabă, la un magazin de solduri, cu prețul  pe jumătate decât cel vechi afișat la vedere și cu mărimea potrivită. Adică, cu nimic mai scumpi decât cei nerecunoscători, pe care i-am purtat să vadă și ei lumea, atâta amar de kilometri. Cei noi nu știu românește deloc, dar vor învăța în timp. Nici lucioșii pantofi purtați peste mări și țări nu cunosc limba daneză, dar se vor acomoda, dacă vreun Mihai Burac local îi va descoperi și primi astfel un nou stăpân, poate mai îngăduitor decât cel care i-a răpit din plăcuta leneveală de pe raftul magazinului din Suceava – România.
Și fiindcă nu vreau să te adorm cu prea multe povești dragă domnule Ghiorghiță, îți spun doar că despre minunatele muzee din Aarlus îți voi oferi un raport compet mâine, cu scuze pentru amânare.
Asta pentru că azi pe la amiază, când tocmai ajunsesem în fața aceleiași impozante catedrale pe care o știe toată lumea din poze, sub burta calului verde a marelui crai verde de pe soclul alb, am retrăit senzația cunoscută de pe la noi: Ziua recoltei, Zilele Toamnei și alte asemenea se petrec și prin orașul Aarlus.

Sâmbăta aceasta, pe tarabe mai mult sau mai puțin improvizate, cultivatorii mici din zonă își prezentau oferta. Porumb încă bun pentru fiert, struguri mărunți precum cei de streașină de pe la noi, caserole mici cu fructe de cătină ori de scoruș, mere și pere baa chiar și niște căciuli împletite de mână, cu codiță de iepure cusută deasupra, s-au strecurat la o mică tarabă. Oferta nu era deloc diversă iar cei care scoteau la vânzare  prinosul fertilului pământ al Danemarcei erau oameni bătrâni, cu care nu te puteai înțelege decât pe limba lor. Să-i fotografiezi pe acești oameni care nu se deosebesc cu nimic de băbuțele și moșnegeii noștri ce își vând produsele din livadă și grădină, odată pe săptămână, sub umbra catedralei și a craiului verde, ar fi fost o impietate, m-a făcut să înțeleg o doamnă care cumpăra și dânsa mere de la un moșuleț care nu auzea mai nimic din ceea ce se vorbea în jur.
Am cumpărat un kilogram de mere de la acest om trecut de 80 de ani, am plătit cât a cerut, jumătate din prețul cerut prin market-uri și am primit, în punga în care mi-a așezat cele șase fructe cu mâinile tremurând, un cadou neașteptat. Trei buburuze cât bobul de orez s-au tot rătăcit  printre mere.
Nu știu dacă le-am salvat sau nu, lansându-le de pe vârful degetului în zbor, pe fereastra hotelului. Până la livada bătrânului danez, cu mâini amorțite de muncă și neștiutor de limbi străine mai au cale lungă de străbătut.
Cu drag domnule Ghiorghiță, mâine neapărat vorbim despre muzee. O seară bună!

Please follow and like us:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *