CERNĂUȚI, BUCOVINA. UNDE SĂ CĂUTĂM IDENTITATEA?

Mircea A. DIACONU

CERNĂUȚI, BUCOVINA.

UNDE SĂ CĂUTĂM IDENTITATEA?

Întrebare dificilă, cea din subtitlul acestor rânduri, aproape imposibil de gestionat. Cum să depășești riscul de a idealiza sau, dimpotrivă, de a demoniza faptele, pericolul de a rata ansamblul (tipologic și în aceeași măsură diacronic) de dragul detaliilor, ori de a ignora factologia în favoarea perspectivei sintetice? Poți recupera `identitatea` fără să fii acuzat deopotrivă de corectitudine și de incorectitudine politică? Cum poți evita clișeele atât de la îndemână? Mă gândesc că ar putea părea inacceptabil să pui la îndoială multiculturalitatea din Bucovina (nu de azi, ci de odinioară) , deși e necesar să încerci măcar să observi cum funcționa ea, cum se manifesta. Poți să pui în lumină contribuția Casei de Habsburg la construirea identității bucovinene – fără ea, Bucovina nici n-ar fi existat – și în același timp să ai rezerve față de consecințele pe termen lung ale acestui proces? Așadar, greu de gestionat problema identității bucovinene, dar și mai greu (sau poate doar nedrept, semn în același timp al iresponsabilității și al superficialității) să eviți punerea acestei probleme, să o ignori pur și simplu.
Și, atunci, firește, ne întrebă, unde să căutăm identitatea? Care din documentele acestui dosar – complex și, pe cât de mult construit de istorie, pe atât de mult învins de ea – trebuie puse în prim plan? Cum trebuie ordonate faptele în așa fel încât să nu manipuleze și cum poți fi corect în acest mozaic plin de contradicții, de acuze, justificări și revendicări? Există doar perspective, și, în subiectivitatea lor, perspectivele sunt – fiecare în parte – legitime. În ce mă privește, vreau să ofer aici câteva date dintr-un posibil „dosar” alcătuit din fragmente care, în măsura în care dau iluzia reconstituirii unui întreg, creează și sentimentul eșecului apropierii de adevăr. Indiscutabil, nu putem lansa, aici măcar, concluzii.

Una dintre faptele pe care vreau să le invoc se referă la Cernăuții din 1869. După ce trecuseră prin Cernăuți și alte trupe de teatru din România, Mihai Pascaly își exprimă dorința de a da aici câteva spectacole. Firește, într-o construcție mai amplă, am fi putut invoca turneele din ultima vreme ale trupei lui Pascaly, la care Eminescu era sufleor, sau poate actor. Să spunem doar că în 1868 susținuse spectacole la Brașov, Sibiu, Lugoj, Timișoara, Arad, Oravița, Baziaș. De asemenea, o astfel de construcție ne-ar fi permis să discutăm despre viața teatrală din Cernăuți și despre suflul național care o anima. Nu cu mult timp în urmă, trecuse prin Cernăuți trupa Tardini și Vlădicescu. Dar, sincer vorbind, nu lucrurile acestea mă interesează acum. Ci altceva – și tocmai de aceea voi reveni la Mihai Pascaly. Înainte de a ajunge la Cernăuți, Pasclay transmite organizatorilor ca publicului să i se comunice și următoarele:
„Artele și științele nu sunt locale; ele nu se adresează unui individ, unui popor, unei țări; ele, ca și viața, ca și lumina, sunt generale. Oriunde este viață, oriunde este inimă și inteligență, artele și științele își găsesc Centrul lor de dezvoltare.
Cu aceste cuvinte, artistul Pascaly și Societatea sa se adresează la publicul din acest oraș, din această țară. Ca artist, el speră să procure o delectare prețioasă inimilor culte și un serviciu important dezvoltării înțelesuale. Ca artist român, el cearcă să arate consângenilor săi ce prețios lucru este cultivarea artelor pentru popor, și să se proabe celorlalte popoare că și românii doresc, iubesc și se ocupă, ca toate națiunile culte, de arte și de știință, singura cale care conduce pre o națiune la stimă, la respectul general și la prosperitate”.

Dincolo de adevărul și de actualitatea lor, mi se par pur și simplu tulburătoare aceste cuvinte, care nu necesită vreun comentariu: orice cuvânt în plus ar fi redundant. Relevantă, însă, precizare lui I.G.Sbiera, luptător naționalist, unul dintre cei care reușește să inspire în poporul ignorant și printre preoți ori tineri în formare ideea națională, cel care consemnează faptele de la care am preluat cuvintele lui Pascaly. În viziunea lui, „Pascaly era un artist dramatic în toată puterea cuvântului, și numai în această calitate dorea să se înfățișeze publicului” (Sbiera 1899: 192). Să nu uităm că Eminescu, aflat probabil cu trupa la Cernăuți, își edificase aici rădăcinile spiritul său naționalist; Cernăuții sunt matricea sa formativă. Date contradictorii, deci. De altfel, solicitarea lui Pascaly nu este tocmai dovada că stagiunea putea fi folosită în interese ne-artistice? Nu i se întâmplase asta în turneul său prin Transilvania aflată de asemenea în Imperiu? Greu de crezut, dar nu imposibil, că solicitarea lui Pascaly ar fi putut fi și expresia dorinței de a atenua posibilele suspiciuni ale autorităților austriece. Cred însă că Pascaly chiar așa credea: era „artist dramatic în toată puterea cuvântului” – și asta o spune, am văzut, un luptător pentru valorile naționale.
Ce a jucat trupa lui Pascaly la Cernăuți? Cităm din același I.G.Sbiera: „Stagiunea a durat de la 3/17 iulie, până la 20 iulie/1 august 1869, în decursul căreia s-au reprezentat următoarele opere dramatice: 1. Supli¬ciul unei femei, dramă în trei acte, de E. de Girandin; 2. Odă la Elisa, comedie într-un act, de V. A. Urechia; Gură căscată, canţonetă de Vasile Alecsandri; Doi sfioşi, comedie într-un act, de C. Bălănescu; 3. Ştrengarul din Paris, comedie în două acte; 4. Domnia slugilor, comedie în trei acte, cu cântece; 5. Mihai Bravul, după bătălia de la Călugăreni, tablou naţional, de Dimitrie Bolintineanul şi M. Pascaly; Procopsiţii, comedie cu cântece, într-un act; Piatra din casă, comedie într-un act, de Vasile Alecsandri; 6. Femeile limbute, comedie în trei acte, tradusă de Pascali; Idel Roşca, gardist naţional din Iaşi, canţonetă de T. Boian; 7. Vasile Lupul, domnul Moldovei, dramă naţională în trei acte, de Mihail Pascaly; 8. (îmi lipseşte afişul, spune I.G.Sbiera, n.n., ca să înțelegem și pe ce se bazează memoriile lui); 9. Nebunia şi durerea, dramă într-un act; Nevasta trebuie să-şi urmeze bărbatul, comedie într-un act, tradusă de Mihail Pascaly; iar ca beneficiu: Domnul încurcă tot, comedie în trei acte, de M. Pascaly; 10. Amicii falşi, comedie în patru acte, de V. Sardou”. Cu o excepție-două, nu prea erau teme „naționale” la mijloc. Pe de altă aprte, se jucau mai degrabă comedii, vodeviluri. Cu toate acestea, „Drept recunoştinţă pentru strălucitul succes, Mihail Pascali a căpătat, de la publicul român, o cunună de frunze de laur, în argint”, spune I.G.Sbiera.
De altfel, înaintea spectacolelor date la Brașov, „Gazeta Transilvaniei”, probabil tot în urma dorinței explicite a lui Pascaly, scria: trupa Pascaly „va înfăţoşa publicului dramaturgia după toate regulile artei şi mai mult din punctul de vedere al omenimei întregi, decât din altele particulari şi provinciali…”, deoarece atât „morala, virtutea, adevărata nobilitate”, cât şi „vițiul, crima şi toate neajunsurile omeneşti, pe care teatrul are chemarea de a le descoperi şi corege, vor fi şi vor rămânea tot acelea în toate timpurile şi la toate popoarele”.

O altă piesă în dosarul nostru are în vedere un caz povestit de Ovid Țopa. Și, pentru ajunge mai bine la semnificațiile lui, avem nevoie de o introducere, pe care tot el ne-o livrează. Aflat, poate cu puțin înainte de 1900, la Rădăuți, la unchiul său Const. Tarnavschi, preot ortodox la Arbore, Ovid Țopa, copil, constată:
„Dar masa era originală și prin persoanele care luau loc în jurul ei. În afară de doctorul veterinar Isar, un bun prieten al casei, fiu de răzeș din regiunea rutenizată, și de noi, cei veniți din Cernăuți, se mai găseau pastorul luteran Carol Decker, un silezian înalt, precum și prelatul catolic Swoboda, un bărbat scund și gras. Prietenia nesilită dintre acești preoți a trei confesiuni diferite mi-a părut curioasă, dar am aflat târziu, peste câțiva ani, că ea era întreținută de credincioșii celor trei biserici care la Rădăuți se împăcau mai bine între ele decât în altă parte”.
Câteva comentarii se impun. Așadar, Bucovina, spațiu al multiculturalității – cel puțin printre oameni școliți: un preot ortodox, un pastor luteran, un prelat catolic. Vorbesc germană – dar oamenii se înțeleg, mai târziu, între războaie, și românește (pe care unii sunt dispuși să o învețe), în ucraineană – iar în familii se vorbește și în poloneză, în idiș, în ebraică, în cehă, maghiară, slovacă etc.; pe străzi, un mozaic; chiar și echipele de fotbal de mai târziu, dintre războaie, sunt pe criterii etnice. Totuși, copilului, i se pare ciudată, neobișnuită această întrunire. Și i se pare așa pentru că, totuși, nu aceasta era regula. În altă parte, la Cernăuți poate, e clar că această conviețuire era mai greu de imaginat. Oamenii trăiau în micile lor enclave, dar dacă spațiul nu era neapărat al dialogului, era / putea fi al toleranței. Totuși, alături de cei patru preoți, căci Emilian Țopa e la rându-i preot ortodox, și de doctorul veterinar, rutean sau rutenizat, Isar, nu e nici un rabin. Discuția despre evreii din Bucovina, despre ce au fost și cum și-i reprezentau celelalte etnii, da, un capitol aparte, de care nu ne vom ocupa aici. Aici doar povestea profesorului Ernest Rabener pe care o spune Ovid Țopa.
Iată despre ce este vorba: În clasa a V-a, Ovid Țopa făcea limba română cu un profesor bătrân, Emilian Popescu, n. în 1852, originar de lângă Câmpulung Moldovenesc. Dar orele erau un coșmar: pentru profesor, nu pentru elevi; atmosferă de carnaval burlesc. Lipsă de metodă, de interes, de rezultate. Numai că „anul 1906/1907 a însemnat pentru elevii români din secțiile germane ale liceului I de stat din Cernăuți o mare cotitură în ce privește predarea limbii române”, căci profesorul, Ernest Rabener, cel care-i urmează lui Emilian Popescu, „a luat în serios predarea limbii noastre materne. Până la el, profesorii și-au bătut joc de limba română, fie că n-o cunoșteau, fie neglijând-o, pentru a lăsa elevilor timp pentru învățarea obiectelor celorlalte, după ei, mai însemnate. Această rușinoasă stare încetează brusc odată cu venirea profesorului Ernest Rabener”.
Rabener era fiul unui medic evreu din Roman, cu studii la Cernăuți și Viena, botezat, în clasa a VI-a de liceu în religia ortodoxă; în fine, spune Ovid Țopa, e „atașat societății românești slujind de aici înainte din tot sufletul interesele românismului robit din Bucovina, cu toate că avea să îndure dușmănia foștilor săi coreligionar și neîncrederea absolut nemeritată, însă explicabilă, a multora dintre români”.

Memorialistul (care, în paranteză fie zis, e tatăl lui Tudor Țopa), unul dintre luptătorii pentru Unirea din 1918, detaliază asupra lecțiilor propriu-zise și insistă asupra eforturilor de a-i dezvăța pe elevii români de „germanisme”; folosea manuale din Regat, le cerea elevilor să citească scriitori români, în fine, le precizează încă din prima oră că „de aici înainte limba românească nu va mai fi bagatelizată, ci se va bucura de aceeași considerație ca orice altă materie”; le mărturisește chiar că „va avea satisfacția de-a fi contribuit cu modestele mele puteri la întărirea românismului cernăuțean, atât de lovit de… străinism”.
De fapt, este momentul în care Ovid Țopa însuși – vorbitor doar de germană, chiar dacă tatăl avea să elaboreze mai târziu (ar fi trebuit să spun celebra, spun însă necunoscuta carte) Românismul în regiunea dintre Prut și Nistru din fosta Bucovină – e pus să vorbească sistematic românește cu unul dintre părinți, iar tatăl îi propune să-și caute prieteni printre fiii de țărani. Așa a ajuns să se apropie de Cabinetul de lectură al societății academice „Junimea”. Povestea are farmecul ei, Rabener e generos și de o caldă umanitate, cu toată exigența de la care nu abdică în predarea limbii române unor români care n-o mai cunosc. Dar, stupoare pentru elevii care citeau aproape cu sfințenie „Neamul Românesc”, în 1908, în revista lui Iorga apare următorul text: „Catedra de limba română liceului nr. I din Cernăuți e ocupată de un jidan originar din Roman. Acesta în loc să-i crească pe elevi în dragostea de neam, le vorbește mereu de socialism, ridicând în slăvi pe poetul Traian Demetrescu etc. etc.”.
Elevii profesorului Rabener nu rămân insensibili: „(…) ne-am simțit datori să reacționăm împotriva calomniei. Ne-am adunat și am compus un articol vehement contra calomniatorului, rectificând observațiile și neadevărurile cuprinse în articol. După ce l-am iscălit noi și toți elevii claselor inferioare nu l-am trimis recomandat redacției ziarului, ci personal lui Nicolae Iorga. Dar rectificarea n-a apărut. Faptul ne-a durut mult de tot pentru că nu i-am putut da satisfacția cuvenită profesorului nedreptățit, și ne-a mai durut și pentru faptul că în ziarul care pentru noi era un fel de evanghelie, se puteau scrie astfel de neadevăruri”.
Să mai detaliem asupra profesorului Rabener? Ovid Țopa îi mai închină câteva pagini, considerând că, alături de puțini profesori români, „a pregătit tânăra generație pentru marele moment istoric al neamului nostru”. În fond, a știut „să-i smulgă” pe mulți români „din ghearele germanismului”. Ulterior, făcea excursii în diferite regiuni ale Bucovinei și sprijinea financiar „mișcarea de re-românizare a românilor rutenizați”. În fine, în 1912, „la îndemnul său a sosit din Viena în Bucovina cel mai mare bizantinolog austriac, profesorul Dr. Strzygovoski, care a scris cele mai elogioase articole și studii despre vechea artă moldovenească pe care le-a scris vreodată un învățat străin”. Peste ani, Ovid Țopa avea să-l întâlnească în casa unchiului său Teodor Tarnavschi, dar și în beciul lui Simache Geller, de pe strada Templului, unde se mânca românește (vin „românesc”, mititei, pârjoale moldovenești). Aici profesorul le spunea, profetic: „Copii, să mai petrecem puțin, căci cerul politic al bătrânei noastre Europe se întunecă rău și în curând se va abate asupra noastră o furtună atât de groaznică, încât mulți dintre noi nu vom supraviețui”. Iată, aș spune, printre altele, ceva din spiritul bucovinean.

Profesorul moare într-adevăr într-un spital militar din Viena în 1915. Să fie același Rabener care semna în „Apărarea Națională” (7 oct. 1906-29 sept. 1908), ziar aflat în „luptă fratricidă”, cum spune cineva, cu „Poporul independent” al lui Aurel Onciul? Întrebare pur retorică. Oricum, trebuie să amintim că, filo-austriac și filo-ucrainean, Aurel Onciul pusese la cale în 1918 împărțirea Bucovinei pe criterii etnice, așa încât partea de sud ar fi putut să fie controlată de români, dar partea de nord trebuia să revină ucrainenilor. Or, Rabener milita, alături de unii dintre români, de Iancu Flondor, pentru recuperarea întregii Bucovine. Dincolo de aceste aspecte, citim într-un loc că „«Apărarea națională» are meritul că a avut un filon literar bun”, găsindu-l printre colaboratori, alături de Ion Grămadă, Sever-Beuca Costineanu și alții, și pe C. Corbescu, pseudonimul profesorului Ernest Rabener (Ioan N. Oprea, Bucovina în presa vremii. Cernăuți 1811-2004, Editura Product, Iași, 2004). Va fi existând vreo legătură de rudenie între acest profesor și „prima iubire” a lui Ibrăileanu, la Roman? N-ar fi bine să se ducă cineva în bibliotecă și să recupereze, de curiozitate măcar, acele texte?
Dar pledoaria mea pentru profesorul Ernest Rabener – căci simpla consemnare a faptelor a devenit implicit pledoarie – nu se oprește aici. Citim într-un studiu despre istoria teatrului la Cernăuți semnat de Alis Niculică: „La 19 aprilie 1907, artiștii Armoniei prezintă la Teatrul orășenesc actul V din Ovidiu de V. Alecsandri (regia prof. Paul Sireteanu) și drama Năpasta de I.L.Caragiale (regia prof. Ernest Rabener)”. De fapt, pe scena teatrului din Cernăuți, peste aproape un an, pe 7 ianuarie 1908, avea să se joace O noapte furtunoasă, în regia aceluiași Ernest Rabener. Poate că e mai puțin relevant cine a interpretat rolurile comediei (informațiile se află în sursa folosită), deși „actorii” pot fi o mărturie în favoarea asocierii acestei inițiative teatrale cu ideea națională; dar „Ziarul «Apărarea Națională», din 12 aprilie consemna succesul de public al comediei, biletele epuizându-se cu trei zile înainte de spectacol”. De altfel, în 1908, pe 9 iunie, în regia aceluiași Ernest Rabener, se juca piesa Zorile de Șt.O.Iosif: „dintre studenții artiști se vor afirma viitori oameni de cultură și artă bucovineni”. Se aflau printre ei și Ion Grămadă, și Aurel Morariu, și Orest Luția, Veronica Țurcan ori Tit Tarnavschi, adică unii dintre cei care, voluntari în armata română, vor muri pe front. De fapt, Armonia era secția teatrală a Societății studențești Junimea, din care făcea parte și Ovid Țopa, al cărei țel, cum preciza C. Loghin, era „întreținerea românismului în Bucovina – provincie austriacă –, până la realipirea ei la vechea Moldovă”.
Astfel, revenim pentru a întreba: Unde să căutăm identitatea? Cum poți fi corect – și ce înseamnă a fi corect – în acest mozaic de fapte contradictorii, de acuze și justificări? Pe de altă parte, putem angaja într-un astfel de proces o altă finalitate decât fascinația pură?

Articol publicat anterior în Revista Observator Cultural

Please follow and like us:

Un comentariu la „CERNĂUȚI, BUCOVINA. UNDE SĂ CĂUTĂM IDENTITATEA?

  • 6 decembrie 2018 la 20:03
    Permalink

    Sunt de felicitat,atât autorul,domnul Mircea A. Diaconu, pentru calitatea analizei care impune standarde cu adevărat academice într-un domeniu în care tropăie mulți nechemați , plutași veniți de prin delta fluviului Bașău of Botoșani,de pe la Plopeni ,de pe unde mișună urmașii unor pelasgi închiși la ten dar și în cerul gurii,acomodați mai degrabă cu scânteia decât cu cartea – dar și întemeietorul acestei publicații,domnul N.Roșca,care și-a oferit de ziua numelui său acest regal de cultură adevărată…
    Poți să nu fii de acord cu tot ce zice domnul Diaconu,nici nu ar fi necesar,insă este obligatoriu să recunoaștem că dumnealui are sau a dobândit (înțeleg că este originar din județul Neamț…) acel simț al locului așezat cu temei pe rigoarea universitarului,adecă în acele condiții care îi permit să evite clișeele,locurile comune,sforăielile dar și sforăriile manipulatorii ale unei iridente pe care nu o numim dar care ,să ne înțelegem,nu a renunțat nici acuma și la această biată jumătate din Bucovina,pe care ne-a lăsat-o,cam în scârbă,un anume Stalin.
    Nu ar fi rău,domnule N.Roșca, dacă ați publica,spre o mai largă răspândire,și poziția exprimată de președintele Academiei Române,domnul I.A. Pop,cu ocazia recentei sale vizite la Suceava,cea în care ,elegant,impecabil,i-a pus la punct și pe savanții de internet,pe gorniștii unei Bukowine butaforice,populată de nește homo bukovinensis utopici,austrieci spre sovietici,subliniind dumnealui apăsat că există o legătură incontestabilă între Moldova și Bucovina,deoarece aceasta din urmă este,înainte de toate,Moldova,cea mai veche parte a Moldovei,cea mai densă,cea mai bogată,cea mai plină de simboluri.. Inainte de toate,deci înainte de a fi o iluzorie Herzoghtum Bukowina…
    Incă o dată,felicitări amândurora,în primul rând domnului Roșca, care a găsit registrul potrivit,registrul grav,deci,în care trebuie și se poate discuta despre un subiect dureros,nu în maniera oțioasă în care o fac unii,din rațiuni oculte dar și din propensiune frivolă spre aerul stătut al adăposturilor pentru slugi ,tolerate de statul român actual…
    Aducând în paginile publicației dumnealui standardele universitare,o zona nu îndeajuns pusă în valoare,cea a intelectualilor onești științific,decenți și cu simțul măsurii,cunoscători ai tainelor dezbaterii științifice,ai rigorilor discuției,de la înălțimea catedrei și nu a studiilor cu dispensă de frecvență,cu diplome luate manu militari sau cu derogări luate cu titlu de decorație pentru serviciu credincios pe la servicii,ca măcăleandri cu bască…
    Si,fiindcă tot veni vorba,iaca,pare că s-a închis sezonul la diplome și medalii,la certificate verzi închise în cutii verzi,sugerând,poate, o anumită nostalgie, nu atât eco cât,mai mult, dinspre arhanghelo-maihailo-gavrilo-martiro-marturisitoristico bundițe,la liste de bucovineni care au binemeritat de la primarie dar și de la CJ al PDL… S-a închis ,fără să știm,de exemplu,ce cautau pe acele liste unii merituoși pentru că au promovat interese economice și comerciale,pentru sine sau pentru altul,cum bine se zice la saga Codului penal,care au adus mall-uri pe locul defunctelor industrii,mall-uri despre care se vorbește la noi în cut ca ar fi corcite cu interese rusești și despre care numai Dumnezeu și vaca cea neagră știu mai multe dar nu spun,ca să nu se interpreteze…
    Despre domnul Stelian Nistor este vorba,care,simțind dumnealui un ușor corent venind dinspre ridicolul situației,a facut precizari suplimentare,bunicul său a luptat în primul război iar tatăl său în al doilea, era să nu-l întoarcă de la Sevastopol,el nu se dădea întors,pesemne că de asta am și pierdut războiul… Ca să vezi,e un caz atât de singular,bunicii mei și bunicii tăi,tații noștri, au făcut războiul în dosul șurii,pe toloaca,se mai jucau cu fetele,mai una-alta… Incât a trebuit domnul Nistor să facă diferența,aducând de la Iași spiritul mall-ului prin migăloase operațiuni ,acum recompensate,in sfârșit cu distincții bucovinene,verzi,desigur…
    Liste pe care nu a incaput,nomen odiosa, Societatea pentru Cultura și Literatura Română în Bucovina (SCLRB),fruntașii săi ,domnul Mircea Irimescu,cei care au menținut viu spiritul cultural bucovinean și dincolo de sârma ghimpată,sub privirile indiferente ale hop-țup-țupiștilor români suceveni,ale savanților de internet precum și ale barzilor pișcotari,ca să încapă pe listele recunoștinței domnul Stelian Nistor,cel care l-a captușit pe domnul Lungu cu un balșoi mall,cel mai balșoi…
    Că oare unde au luptat,de exemplu,bunicii domnului Mircea Irimescu,din Bilca,apropiații săi,în toate războaiele României și ale Bucovinei? Dar el însuși,unde a luptat? Pe frontul de la mall-uri ? Nimic nou,n-a fost , că el era ocupat cu SCLRB,un idealist din clasa profesorului Precup,ce să caute el printre negustorii de mici&vodka contrafăcută de la piața mică,politicieni în travesti???…
    Și, desigur,domnul Leonard Zamă,cel care i-a cântat la nuntă domnului primar,cum să nu aibe și el loc pe lista fruntașilor?

    Răspunde

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *