Bucovina, între idilizare și demonizare. A fi sau a nu fi în Europa

Mircea A. DIACONU

Bucovina, între idilizare și demonizare.
A fi sau a nu fi în Europa

Există o identitate bucovineană? Sau, după deceniile de uniformizare comunistă, mai există una? În fine, identitatea aceasta ar trebui privită în istoricitatea ei, cu cauze istorice și ca fenomen în continuă metamorfozare. Oricum, ea nu poate fi gândită decât ca sumă a unor mărci distinctive, care presupun marcarea unor diferențe. Față de cine? Firește că, înainte de toate, față de ce s-ar înțelege prin identitate românească. Nu există, însă, în acest caz riscul unei auto-excluderi? Cum zice Vintilă Mihăilescu, a unei auto-discriminări? La drept vorbind, a vorbi despre mărci distinctive înseamnă a intra în capcana proiectului austriac, care a numit Țara de Sus a Moldovei Bucovina tocmai pentru ca nimic să nu-i mai amintească originile.
Cert este că, atunci când s-a vorbit de transilvanism, moldovenism, homo bucovinensis, s-a avut în vedere definirea unui spirit al locului care avea funcția de a contrazice, parțial măcar, legitimitatea unirii din 1918. Unirea ar fi distrus legitime entități multiculturale cu existență deja consacrată. Cât despre homo bucovinensis, iată un concept care, dincolo de ideologia însumată în timp, exprimă azi, într-o epocă de ingenuitate, dar în funcție de context, emoții incerte: e perceput atât ca o amenințare, dar și ca marcă distinctivă cu sens apreciativ. Prilej de frustrări, dar și de orgolii.
Nu-mi propun să construiesc aici un portret robot al bucovinismului; dar, dacă există (în acest, știm azi, joc de reprezentări și auto-reprezetări) niște mărci distinctive ale spiritului bucovinean, ele trebuie să aibă rădăcini. În paranteză fie zis, nu cred că putem identifica în Descriptio Moldaviae, a lui Cantemir, ori în raportul baronului von Splény, prima descriere a Bucovinei, din 1775, note particularizante care să legitimeze o discuție despre existența unui specific relevant al Țării de Sus față de restul Moldovei. Paradoxal sau nu, aceste rădăcini trebuie căutate tocmai în anii de administrație austriacă.
În ce mă privește, dincolo de factologia istorică propriu-zisă, cred că există un text (literar, indiferent cum e el folosit) care ne ajută mult în acest sens. Este vorba despre „cronica” Jurământul Țării la 1777, scrisă de Ion Grămadă, publicată în volumul Din Bucovina de altădată. Mai întâi, însă, câteva cuvinte despre Ion Grămadă, pe care le consider cu atât mai necesare acum, în 1918. Născut în 1886, Ion Grămadă a făcut parte din generația care, înainte de 1918, avea îndreptată privirea spre Regatul României, militând pentru intrarea ei în război de partea Antantei, pentru eliberarea Bucovinei de sub administrația austriacă. A plecat voluntar pe front, iar moartea lui, la Cireșoaia, în 1917, n-a fost una simbolică. Erou național, așadar; prezent în Enciclopedia Cugetarea, prezent și în DGLR, lipsește, iată, dintr-un dicționar intitulat chiar Cum mor scriitorii români (2017), realizat de un profesionist, Aurel Sasu. De altfel, Mircea Streinul (1910-1945), alt scriitor bucovinean, mort la 35 de ani, e ilustrat aici printr-o fotografie (preluată din spațiul electronic) reprezentând un bărbat de peste 70 de ani. În fapt, ca să mergem cu explicația până la capăt, fotografia îl reprezintă pe Traian Brăileanu din anii de închisoare politică.
Revenind, opera lui Ion Grămadă, câteva scrieri cel puțin, printre care și Jurământul Țării la 1777 (scrisă în 1916), de o rară demnitate a expresiei, mi se pare pe nedrept uitată. Ar trebui măcar plasată într-un anumit context literar și ideologic. În fine, de ce ar trebui căutate rădăcinile identității bucovinene în această scriere a lui Ion Grămadă, inspirată de Raportul (invocat în text) al sublocotenentului Iohann Dorfmeister?! Identific aici un fel de esență a bucovinismului in nuce. Până la a-l dezvălui, alte câteva date, poate semnificative. Serbarea (festivitatea) de depunere a jurământului de supunere are loc la Cernăuți pe 12 octombrie 1777; participă la ea 800 de invitați și aproape 1700 de ostași (Citim din volumul Cartea sângelui, Suceava, 2002: „A doua zi, în 13 octombrie, primi și oastea – 1697 de oameni, la număr – carne, pâine și vin. Soldații n-au putut să se veselească în ziua trecută, căci au stat sub arme (s.n.)” (209). În fond, am spune, era nevoie de multă precauție (cum se va dovedi, precauție inutilă), căci pe 1 octombrie, același an, la Iași fusese asasinat Grigore Ghica Vodă, domnitorul Moldovei, care reclamase răpirea nordului țării. La Cernăuți, însă, lumea petrece, austriecii aruncă cu bani (la propriu), poporul se distrează și are parte de circ. Citim: „Vestea despre omagiu a fost răspândită în toată țara și, de aceea, a venit o mulțime mare de oameni la Cernăuți. Pentru îndestularea acestor suflete, s-au aruncat, de pe balconul arcului de triumf, bani noi galițieni de câte 15 creițari, în sumă totală de 760 de coroane, iar ca să nu se iște scandaluri, fură depărtați jidovii cei lacomi (lor li se vor împărți bani mai târziu, într-un loc special, „o colibă de crengi, făcută special pentru dânșii” – Grămadă 2002: 209, n.n.). După aruncarea banilor, începu să cânte muzica și să se împartă poporului vin și mâncare. Pe dâmbul pe care se afla magazinul, se înălțau patru schele, cu câte patru stâlpi ascuțiți, împodobiți cu cordele, iar deasupra, pe schele, erau cele două antale mari, de câte 150 de vedre de vin moldovenesc, cărora li s-a dat cep. Curgea vinul ca dintr-un izvor, iar lumea îl lua cu cofele, cu cănile, cu ulcelele și cu pumnii. // Tot în vremea asta, se împărți, de starostele măcelarilor, Valentin Marșal, și de calfele sale, pe celelalte două schele, 40 de oi fripte, gâște, rațe, gobăi și 1500 franzele, pe care le aruncau doi aruncători «fără să se întâmple vreo primejdie», după cum povestește raportul. // Nu departe de cele patru schele, se aflau trei copaci de câte 5 până la 7 stânjeni înălțime, cojiți de scoarță și unși cu ulei. În vârful lor, fluturau panglici de mătase, năframe în ale căror colțuri erau legați bani, brâie moldovenești etc. Cu toate că unele încercări n-au reușit, totuși, cei mai sprinteni dintre țărani și munteni au izbutit să ia jos toate lucrurile de acolo. Era mare râsul și hazul mulțimii de cei care cădeau. // Muzica cânta, poporul mânca și bea, juca sau se cățăra pe copaci, în vreme ce străinii, boierii din țară și clericii băteau din palme și încurajau pe «mujici» ca să-și arate iscusința” (206-207). Iar mai târziu, „se aprinsese un foc de artificii pentru desfătarea mulțimii bete de bucurie, de cântece și de vin” (209), iar „boierii moldoveni, despărțiți de subțiraticii străini, jucau jocuri de-ale lor în sala cea mare (din locuința guvernatorului, n.n.), unde puteau să-și facă cheful după obiceiul țării, sărind și chiuind în voie” (209).
De fapt, de ce să nu petreacă poporul? De ce să nu petreacă boierii?! Doar „Băștinașii începură să mai răsufle oleacă și să se simtă mai siguri, căci legile și dreptățile nu mai atârnau de vârful sabiei ca pe vremea stăpânirii Turcului” (195). Astfel, „moldovenii se împăcară îndată cu stăpânirea cea nouă, deși nu puteau pricepe cum de au venit sub cârma împărăției austriece, căci nici învălmășeală de oști n-au văzut, nici sânge să curgă ori măcar pârjol să se plimbe, ca alte dăți, pustiitor prin țară” (195-196). O precizare, însă, absolut necesară: istoria consemnează că Grigore Ghica Vodă a fost ucis pe 1 octombrie, iar festivitatea de la Cernăuți s-a petrecut pe 12 octombrie. De fapt, dacă înțelegem că într-un caz s-a folosit calendarul iulian, în altul, cel gregorian, cu diferență de 13 zile, constatăm că lucrurile s-au petrecut cam în același timp. Așadar, de ce să nu petreacă, în inconștiența lui, mereu aceeași, poporul, la ceea ce Ion Grămadă numește „uriașul praznic la mormântul țării” (Grămadă 2002: 209)?! La Putna, în noapte de 12 octombrie 1777, chipul Marelui Ștefan Vodă s-ar fi schimbat la față de întristare, iar „[…] la miezul nopții, citează el din Eminescu, Buga, clopotul cel mare a început să sune de la sine, întâi încet, apoi tot mai tare și mai tare” (210).
Să revenim, însă, la rădăcinile austriece ale identității bucovinene. Cred că o anumită secvență din Jurământul Țării la 1777 are o relevanță cu totul specială din acest punct de vedere. Așadar, ce „consemnează” Ion Grămadă? „Pentru că poporul nu știa scrie și citi, nu s-au făcut inscripții, ci s-au zugrăvit pe firme și pe cele patru schele tablouri, ca să priceapă fiecare. S-au ales astfel de simboluri care să tălmăcească mai limpede poporului binele ce-l va avea sub stăpânirea cea nouă. // Prima icoană reprezintă următoarele: La poarta unei mănăstiri, șade un călugăr pe scaun, înconjurat de băieți și băietani, pe care îi învață a scrie și a citi. Această icoană simboliza creșterea poporului prin școală. Educația copilelor era arătată în jocul icoanei, printr-o învățătoare care le deprindea să brodeze și să deseneze. // A doua înfățișa lucrarea pământului. De după un deal, secerători harnici și cosași ce ascut coasele, taie secara, adună, leagă snopi și fac clăi. Mai jos, se zăresc pluguri cu boi și țărani ce grapă. // Pe a treia, se vedeau vaci și cai. Jos, o stână bine adăpostită. // Pe a patra, erau zugrăvite breslele și meșteșugul. Rotarii ciocănesc la roți, foiul suflă și covalii lovesc cu barosul fierul roșu, pus pe ilău. Jos, se deslușesc o fabrică de sticlă. // A cincea închipuie negoțul prin marinari ce conduc corabia pe un râu, fiind încărcat cu saci și cu pachete: pe drum trece un chervan, tras de șase boi și plin cu marfă. În josul tabloului, se vede un neguțător, la tejghea, vorbind cu mușteriii. // Tabloul al șaselea e al unei gospodării trainice, cu grajd, șură și cu puicuri pentru fân și altă pâine. Gospodarul tocmește căruța, iar gospodina azvârle grăunțe la galițe, în vreme ce două copile torc din furcă. Jos – ceva ciudat și, de bună seamă, neînțeles de popor – se vedeau jucători de șah și o popicărie! // A șaptea icoană înfățișa scene din viața boierilor: în fund, pe un fânaț, se ridică o casă boierească, iar în grădina cu flori se plimbă boieri și cucone moldovence, în urma cărora pășesc două slugi. În josul icoanei e chipul unui vizitiu, care duce pe stăpânii săi într-o butcă trasă de șase cai…” (207-208).
În fapt, imaginile acestea sunt ideologie și ele ilustrează nu atât un vis, cât un proiect: simbolurile structurează imaginar un topos al educației și culturii, al bunăstării materiale, al dezvoltării ramurilor unei economii complexe – agricultură, meșteșuguri, negoț –, ba chiar al destinderii și otium-ului. Otium și negotium. E aici o voluptate a bunăstării câștigate prin muncă, o lume a echilibrului, legii și ordinii, a demnității și onoarei. Firește, de vor fi fost văzute cu adevărat (căci, cum am văzut, oamenii petreceau), imaginile vor fi furat repede privirea (și mințile): paradisul nu poate să nu tenteze. De altfel, cred că oamenii care ar fi putut privi la aceste imagini vor fi fost obișnuiți doar cu „icoanele” din biserici și mănăstiri, unde li se ofereau numai două variante: paradisul originar și al îngerilor și, la polul opus, infernul judecății de apoi și al torturilor la care fuseseră supuși sfinții. Așadar, prin modul acesta simplu, oamenilor, care oricum nu se revoltaseră și în doi ani se obișnuiseră și cu binele, le va fi surâs bunăstarea. Și, oricum, petreceau. Să se fi întrebat vreunul dintre ei dacă darul nu-i otrăvit? Pe scurt, icoanele acestea, într-un fel sau altul, au devenit realitate – dar cu ce preț?! Dacă drumul spre iad, o spun tot românii, e pavat cu cele mai bune intenții, lucrul acesta ar fi putut fi atunci observat. Dar iadul, raiul, bunăstarea sunt chestiuni relative. Oricum, în scurtă vreme, consecințele politicii iluministe a Casei de Habsburg, de creare de școli, de dezvoltare a negoțului, meseriilor etc., a dus la pierderea oricărei legături a românilor cu rădăcinile; majoritatea și-au uitat originile, limba, și au rămas tot agriculturi sau ciobani. Până spre sfârșitul secolului al XIX-lea, a vorbi românește părea o rușine: întorși de la studiile de la Cernăuți ori din Imperiu (de la Viena etc.), tinerii se mândreau cu vorba și cu hainele lor nemțești. Identitatea bucovineană, obținută prin trecerea în viața practică a celor șapte icoane (șapte, precum zilele săptămânii – căci românii vor fi fost încă sensibili la mesaje implicite cu iz mistic) va fi însemnat chiar anularea oricărei rădăcini moldovenești?! În Amintiri din Țara Fagilor, Ovid Țopa – memorialist de primă mărime, cu calități de prozator veritabil; în paranteză fie zis, tatăl lui Tudor Țopa – vorbea despre cazul, poate cel mai răsunător, al urmașilor hatmanului Arbore, cel care ctitorise mănăstirea din satul omonim, „pe ai cărui descendenți i-am cunoscut mai târziu în satul rutenizat Carapciu pe Ceremuș, unde trăiau în mare mizerie, nemaiștiind nici românește, însă mândri de originea lor” (Țopa, vol. III, 2014: 130). Iată-l, în alt loc, pe bătrânul Arbore din Carapciu pe Ceremuș, „ultimul descendent al hatmanului, care nu mai știa decât să îndruge câteva cuvinte ale limbii strămoșești” (227). Bucovina pare un paradis lingvistic, dar ce înseamnă acest fapt? Iată: „Această localitate (Coțmani, n.n.) avea școala ei încă de la 1780, când guvernul austriac înființă aici una moldovenească (Moldowische-Trivial-Schule), care s-a transformat între anii 1850-1860 într-una germano-ruteană, devenind apoi curat ruteană. Mai târziu, în 1900, se înființă și un liceu rutean. Uricul lui Ștefan cel Mare arată că teritoriul Cozmenilor – căci Cozmeni este adevărata denumire a acestui târgușor – a fost proprietatea episcopiei Rădăuților, încă de pe vremea lui Alexandru cel Bun. Acest uric s-a prezentat în original, în anul 1782, comisiunii pentru constatarea proprietăților din Bucovina. Majoritatea populației era alcătuită din țărani, mulți de origine română, cu toate să nu-și mai vorbeau nici unul limba. Nume ca Băetul, Banul, Bejan, Buliga, Cantemir, Cocea, Cuptor, Nicul, Prisăcar, Pleșcan, Sandul erau destul de frecvente” (84).
Avem aici, din mai multe perspective, o sinecdocă. A fost politică la mijloc? Era spiritul timpului sau numai spiritul al Imperiului austriac? Firește, era și un fel de a fi al Europei (mai ales Centrale) care se pătrundea de idei iluminsite; dar istoria se schimbă radical în 1848 și se va mai schimba încă de câteva ori până în zilele noastre. Ne rămâne, cred, nu să judecăm trecutul, ci să arătăm cum funcționează – cum a funcționat – istoria. La Cernauca, sat amintit încă de pe vremea lui Alexandru cel Bun, care în 1412 a dăruit boierului Drăgocescu două sate, acolo unde în 1848, adăpostiți de ruda lui Neculce, Doxachi Hurmuzachi, s-au refugiat câțiva dintre marii revoluționarii români (Bălcescu, Alecsandri, Șaguna ș.a.), Franz Liszt susținând un concert în prezența lor, azi nu se mai vorbește românește. Nu se mai vorbea încă de dinainte de unirea din 1918.

Prin urmare, cum să înțelegi Bucovina? Înainte de toate, lipsește un discurs, oricât de simplificat, asupra metodei. În ce mă privește, cred că ar trebui reconstituite și însumate o serie de istorii, de perspective, de reprezentări, de fapte. Factologia însăși ar trebui înainte de toate reconstituită: întâmplări de viață cotidiană, cazuri relevante sau izolate, în fine, viețile tuturor etniilor, ale diferitor grupuri sociale, privite izolat și puse în rame mai cuprinzătoare. Și-apoi, Bucovina are propria hartă și granițe interne, adică unul sau mai multe centre, periferii, diferențe de zonă etc. La drept vorbind, n-ar trebui să lipsească de-aici povestea câtorva familii, unele foarte cunoscute în epocă: familiile Hurmuzachi, Morariu, Slușanschi, Țopa, Nandriș, unele cu descendenți puternici până în zilele noastre. Tudor Țopa era bucovinean. Dan Slușanschi, de asemenea. Ca și Marin Gherasim. Și exemplele ar putea continua. La fel de interesante, poate, poveștile unor localități – cu figuri emblematice, cunoscute, ca să zic așa, până la Viena.
Cât de relevante pot fi două momente din povestea unei familii, Popovici, care nu se reduce doar la ceea ce urmează să prezint?! Povestea începe tot de la Ion Grămadă, de la care aflăm că, în toată Țara de Sus, o singură voce, un preot, s-a opus depunerii jurământului de supunere; e vorba despre preotul Andrei. Să cităm mai bine din textul lui Ion Grămadă: „Pretutindeni s-a făcut jurământul în liniște, numai în U(i)dești, un sat lângă Suceava, s-a răsculat popa Andrei și a răsculat poporul împotriva stăpânirii. Sublocotenentul Iohann Dorfmeister povestește, în raportul său cu data, din Sf. Ilie, 4 octombrie 1777, că, adunându-se poporul din Uidești în ograda bisericii, popa Andrei n-a voit să intre în biserică și, de aceea, a fost dus pe sus înăuntru de către un husar. Poporul, tulburat tare, intră în sfântul locaș ca să vadă ce se va face cu popa Andrei, care stătea, acum, lângă altar, cu mâinile împreunate. // Deodată se făcu tăcere adâncă în biserică și tălmaciul începu să citească jurământul. // Poporul asculta dus pe gânduri, în vreme ce popa Andrei, cuprins de o întristare mare, pleca mereu capul, mai jos, tot mai jos, ca și cum l-ar fi apăsat o greutate uriașă. Când îi veni rândul să depună jurământul, ridică capul în sus, păși încet în sfântul altar, de unde se întoarse cu Sfânta Scriptură în mână, pe care o arătă ofițerului împărătesc, zicând cu glas puternic că el nu cunoaște alt jurământ decât acela care stă scris în Sfânta Scriptură și pe care a trebuit să-l jure ca preot, pentru întâia și cea din urmă dată. // Mulțimea se pregăti să iasă din biserică, dar la ușă stăteau husarii. Spere a o reține, ofițerul porunci poporului să nu-l bage în seamă pe popa Andrei și să jure oamenii singuri, zicând că-l va trage, pentru aceasta, la răspundere pe popă. // Și oamenii au jurat, însă «foarte necuviincios și de silă». // Popa Andrei se îndârji și atunci îl chemă ofițerul, după jurământ, și-l întrebă care-i pricina purtării sale necuviincioase, iar el răspuns că cuvântul padanik (supus, vasal) din jurământ nu-i place, și că tare se teme că poporul nu va ține jurământul, ci va fugi din țară. // Chemat să-și dea seama înaintea Dichiului din Suceava, care era vicarul Mitropolitului din Iași, popa Andrei nu se supuse și, a doua zi, trecu granița în Moldova cu mai mulți uideșteni” (198-199).
În paranteză fie zis, poate că „înalta ținută morală” de care se vorbește în legătură cu Eusebie Popovici, unul dintre urmașii preotului Andrei, trăsătură definitorie pentru spiritul bucovinean, nu-și are rădăcinile numai în experiența austriacă, a administrației austriece. Deși cazul pare singular (au mai fost câțiva boieri care au preferat să treacă granița), iat-o la unul dintre părinții spirituali ai poporului din Țara de Sus. Dar povestea preotului Andrei Popovici din Udeștii de lângă Suceava nu se încheie aici.
Până la finalul ei, câteva paranteze. Administrația românească înseamnă și cedarea din 28 iunie 1940, cu toate bâjbâielile din jurul acestui fapt: partea de Nord a Bucovinei e cedată URSS-ului și numai deciziile unor ofițeri români curajoși au făcut ca armata sovietică să se oprească la Siret. Sunt câteva romane care prezintă Cernăuții acelei (și acelor) zile – unele dintre ele scrise de martori ai evenimentelor. Nu valoarea lor literară contează, ci mai degrabă valoarea de document, de cronică. Deși ficțiunea nu minte, e limpede că ele poartă o puternică încărcătură subiectivă și ideologică. Nu minte nu neapărat prin trimitere la lumea care o inspiră, ci la subiectul care o construiește – el însuși o dovadă a acestei lumi. Unele dintre ele, s-o spunem, au un puternic caracter antisemit, care înregistrează atitudinea evreilor – atitudinea câtorva inși, generalizată ușor și transferată asupra unei întregi populații – cu ocazia intrării rușilor în Cernăuți. O paranteză aici: cu atât mai mult de apreciat Mircea Streinul. Romanul său din 1942, Prăvălia diavolului, publicat, așadar, după reocuparea Bucovinei de români, conține cunoscutele clișee, nu diferite de cele formulate și în scrierile lui de dinainte de 1940, referitoare la evrei. Dar e în romanul acesta o scena de o umanitate caldă în care doi bătrâni evrei discută despre nefericirea unuia dintre ei, al cărui fiu se aliaseră comuniștilor ce ocupaseră Cernăuții. Așadar, 28 iunie 1940 (pe 28 iunie, când Bucovina și Basarabia au fost cedate Rusiei sovietice, în București s-a ținut un moment de reculegere): România cedează URSS-ului partea de nord a Bucovinei și urmează, pentru români și nu numai pentru ei, ci și pentru evrei, un calvar. Mii de deportați în Siberia și mii de oameni uciși în încercarea lor de a trece granița, în România. Din prima experiență, Douăzeci de ani în Siberia, carte scrisă de Anița Nandriș Cudla; din cealaltă, câteva zeci de mărturii ale supraviețuitorilor, publicate după 1989. Alte evocări, în cele două volume coordonate de Ștefan Ungureanu și Mircea Ivănoiu, atât de puțin cunoscute la noi, în Bucovina (Oameni prin vremuri. Bucovineni în secolul XX, Editura Universității Transilvania din Brașov, 2015). Sunt traume recuperate greu de memoria colectivă.
Dar istoria, cum știm, se grăbea. Reocuparea Bucovinei de către români și germani, la 22 iunie 1941, a însemnat un alt val de atrocități. În Cernăuți, ca în întreaga Bucovină, evreii sunt hăituiți, izolați în ghetouri, deportați în Transnistria. În Transnistria au murit părinții lui Paul Celan; Fuga morții este, la rându-i, o piesă importantă din cronica timpului, o piesă importantă din dosarul bucovinean. Or, aici intervine un om providențial, care nu poate fi ocolit în discuția despre identitatea bucovineană. Antonescu ceruse închiderea tuturor evreilor din Cernăuți în ghetou și deportarea lor în Transnistria. Ajuns în toiul evenimentelor primar al Cernăuților, în contradicție poate cu mulți dintre concetățenii săi de etnie română, Traian Popovici reușește să salveze de la deportare aproape 20.000 de evrei. Citim în Spovedania lui: „Exodul evreilor din Cernăuţi constituie un tragic capitol din istoria omenirii şi va înregistra, de-a pururi, ştirbirea cea mai gravă adusă noţiunii de civilizaţie şi cultură”. Iar Traian Popovici făcea parte din cei care, tineri încă, în contradicție cu părinții lor, care visau libertatea românilor, dar în limitele Imperiului și nu prin unirea du România, trecuseră clandestin frontiera pentru a pleca, voluntari, pe front ca să facă unirea.
Numai că Traian Popovici este strănepotul preotului Andrei, cel care în 1777 refuzase să depună jurământul de supunere față de autoritățile austrice. Și poate că, în oglindă cu gestul său de a refuza depunerea jurământului, se află aceste rânduri din Spovedania lui Traian Popovici: „Scena dramatică pe care am trăit-o în clipa când le-am adus vestea de nădejde, o socot cea mai solemnă, cea mai mişcătoare din viaţa mea şi nu cred ca viitorul să-mi fi rezervat o alta mai măreaţă. Rabini bătrâni, intelectuali de toate vârstele, fruntaşi din toate compartimentele vieţii sociale, negustori, muncitori, cu un cuvânt întreaga suflare, a izbucnit în plâns alinător, a îngenunchiat binecuvântând pe Dumnezeul lor, mulţumind cerului pentru îndurare, Mareşalului pentru graţie, iar mie încercând să-mi sărute mâinile, picioarele şi pulpana hainelor. Nu totdeauna lacrimile ruşinează pe un bărbat. În clipa aceea, emoţionat de această izbucnire spontană de gratitudine, m-au podidit lacrimile şi am plâns şi eu, «părintele oraşului». Pentru trăirea acelei clipe întocmai, chem martori pe toţi cei ce au supravieţuit chinuirea şi s-au comunicat alături de mine, din potirul nădejdii într-o omenire mai bună”. Și aici trebuie invocată mărturia, spovedania lui Traian Popovici, care face și o cronică a Cernăuților din momentul hăituirii evreilor. Iată ce spune el: „Numai o cultură profundă, o adâncă cunoaștere a sufletului colectivității în fruntea căreia ai fost adus de împrejurări, de cele mai multe ori independente de voința ta, în sfârșit, respectul ce trebuie să porți tradiției acestei colectivități, creează suportul moral al faptelor cu care te încumeți să conduci un popor și să-i scrii istoria”. Și, mai tulburător (și elocvent poate în problema identității): „În ce mă privește, dacă m-am învrednicit de această tărie de a nu ceda curentului, de a mă împotrivi lui, de a fi stăpân pe voința mea, de a fi, cu un cuvânt om, nu e meritul meu. // E meritul tuturor generațiilor de popi din care mă trag și care m-au învățat ce e iubirea de oameni, e meritul tuturor profesorilor de la liceul din Suceava, care m-au crescut în lumea frumoaselor virtuți ale clasicismului și mi-au plămădit sufletul la căldura umanității, care neobosit cizelează pe om și îl diferențiază de brută”. Cât despre mărturisirea sa, „Ea este spovedania unei conştiinţe, care în tragedia umană ce a trăit-o, a făcut tot ce i-a fost cu putinţă să zăgăzuiască furia, să îmblânzească pe cel sălbatic, să încurajeze pe cel înfricoşat, să mângâie pe cel disperat şi să toarne nădejde în cel plecat în surghiun”.
Și, atunci, firește, ne întrebă, unde să căutăm identitatea? Care din documentele acestui dosar – complex și, pe cât de mult construit de istorie, pe atât de mult învins de ea – trebuie puse în prim plan? Cum trebuie ele ordonate? Cum poți fi corect în acest mozaic plin de contradicții, de acuze și justificări? În ce mă privește, la acest dosar alcătuit din fragmente care, în măsura în care dau iluzia reconstituirii unui întreg, creează și sentimentul eșecului apropierii de adevăr, adaug aceste câteva fapte.

Articol publicat anterior în Revista România Literară

Please follow and like us:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *