IFA, Televiziunea Română Liberă și urechea surdă a lui Ilie a lui Lupei

Pe la începutul anului 1990, am închipuit că renegații de la IFA își vor găsi salvarea în locul spre care toți românii își îndreptau privirile și speranțele: Televiziunea Română Liberă.

Se credea că, dacă vei merge la televizor iar mesajul tău va fi difuzat, problema, oricare ar fi aceasta, va fi sigur rezolvată.

La ceas de seară, într-un birou al muribundei IFA, un desant care trebuia să plece neapărat spre București, la TVRL, în urma dezbaterilor, pe un caiet de 48 de file, umplut până aproape la ultima pagină, a transcris caligrafic discursul pe care să-l citim în fața națiunii, însoțit cu grafice relevante pe hârtie de calc și formule științifice complicate atașate.

S-a plecat de cu seară cu trenul, cu caietul conținând acel lung mesaj caligrafiat, care în esență explica factorilor de decizie și lumii întregi că IFA nu trebuie închisă.  Credeam că vom fi primiți cu brațele deschise de însăși Jana Gheorghiu.

În întunericul dimineții de început de ianuarie, pe la șase, coada la intrarea în instituția emblematică a Revoluției române avea deja zeci de metri lungime și cuprindea  sute de doritori să-și exprime atașamentul.

Bărbați cu clopuri negre sau albe, mai înalte ori mai așezate, în straie de munteni, cu desagi încărcați cu brânzeturi dintre cele mai renumite, aduse din munții Sibiului ori de la Maramureș,  băbuțe cu traistele pline cu cozonaci aurii; gospodari din Moldova purtând cu greutate bidoane pântecoase pline ochi cu vinul cel mai aromat; bistrițeni cărând la vedere sticle unse cu smoală la capătul de sus în care  palinca galbenă strălucea, fiind de cea mai bună calitate; olteni cu papornițe burdușite de slănină și cu damigene în care era agitat istoricul  zaibăr  a lui Nea Mărin și câte alte minuni ale lumii românești tradiționale și revoluționare nu erau cărate atunci la București de bravii compatrioți în semn de adeziune pentru noua conducere a țării, la intrarea în Televiziunea Română Liberă!

Numai noi, neinspirații de la IFA purtam doar un caiet dictando de 48 de pagini, umplut rând cu rând, cu discursuri profesionale, înțesat cu grafice și formule chimice sofisticate. Nici urmă aici de Jana Gheorghiu.

Pe la ora 11 înainte de amiază, ne-a venit rândul la ghișeu. Domnul director cu diplomatul maroniu în mână, doamna ingineră cu poșeta, noi ceilalți doi cu mâinile în buzunare. Cucoana cu coafura aranjată  în “permanent”, din partea cealaltă a geamului, s-a aplecat să vadă cu ce venisem din provincie, pentru a ne manifesta atașamentul față de noua orânduire și față de eforturile eroice ale Televiziunii Române Libere. 

Am încercat să explicăm cum am venit noi de la Suceava, să o întâlnim pe doamna Jana Gheorghiu, căreia să-i descriem pe îndelete cum vine treaba cu IFA, întreprinderea pe care opinia publică dorește să o închidă iar noi, cei 3000 de angajați vom rămâne pe drumuri, în mijlocul iernii. Am fost preluați de o domnișoară drăguță, cu picioare lungi, pe care am urmat-o cu capul între umeri, precum bâtlanii.

Într-o cămăruță de la un etaj superior al turnului televiziunii, am aflat că avem la dispoziție trei minute pentru a ne transmite mesajul. Pe un colț al unei mese, am ștricuit cu mare părere de rău toate frumusețile de grafice și minunatele formule dar și cea mai mare parte din convingătorul discurs.

Când s-a pus problema persoanei care să dea citire mesajului, domnul director a dat un pas înapoi, doamna ingineră chiar doi pași. Șeful de la sindicat a venit cu ideea salvatoare: Nicule, citește-l tu, că ai față de revoluționar.

Pus la mijloc, am citit cu patos cât m-am priceput de mesteșugit mesajul trunchiat.

Spre sfârșitul celor trei minute de filmare, domnișoara cea drăguță a apărut ca din senin, ne-a condus la lift, am coborât la parter și am ieșit astfel  din ograda instituției cu cel mai important rol în Revoluția română din decembrie 1989.

A doua zi ne-am întors cu trenul accelerat la Suceava. A treia zi ne-am prezentat la locul de muncă. Am aflat  că minunata noastră IFA, pentru supraviețuirea căreia bătusem atâta drum până la București, la Televiziunea Română Liberă și înapoi, fusese închisă definitiv, în absența noastră. Mai marii noii orânduiri au convins directorii celorlalte fabrici și uzine din oraș să preia angajații întreprinderii poluante.

Ne mai rămăsese însă nouă, celor ce făcuserăm vizita istorică la București, nedumerirea: Ce s-a întâmplat cu cele trei minute de apariție a noastră la televizor? Întrebam în dreapta și în stânga, doar ne-o fi văzut cineva pe micile ecrane. Ni se râdea în nas, zicând unii că ne-am făcut și noi de lucru prin capitală pe banii fabricii.

După vreo două săptămâni am zis că a venit vremea să fac un drum acasă, să dau ochii cu mama, să nu creadă, doamne ferește, că m-oi fi prăpădit și eu pe la revoluție. Coborând din tren în halta de la Vicov, dau în spatele clădirii de Ilie a lui Lupei, vecinul nostru cel surd. Venise cu faitonul, așteptând niște neamuri de la Banat. Neamurile nu ajunseseră în ziua aceea. M-a văzut și, deși eram bărbos în memoria martirilor revoluției, m-a recunoscut: Sui sus! mi-a zis, adică să mă urc lângă el pe scândurica atelajului.

Mergând la deal, cu căluțul la pas, uncheșul Ilie a lui Lupei se întoarce către mine: Tu ești al Măriei lui George a Cilinii? Da, răspund eu. Te-am văzut aseară la televizor, spune dânsul. Eu îi spun că nu se poate, că am fost sigur la televizor la București dar cu mai bine de două săptămâni în urmă. “Nu mă prosti tu pe mine. Aseară ai fost, erai tot cu barbă și îmbrăcat tot cu bluza asta, mai erai cu niște oameni la o masă și ai spus niște lucruri pe care nu le-am auzit prea bine, că mă sfădeam cu baba. Ce-ai spus?”

Ce să-i mai spun lui nea Ilie? Zic doar acum că mesajul nostru de la Televiziunea Română Liberă din acea zi de pomină a fost receptat mult prea târziu, de o singură persoană din întreaga țară – un moșneag surd din fundul Remezăului, care pe deasupra se mai și certa cu baba lui în timp ce eu vorbeam cu patos și accent de vicovean despre rațiunea pentru care la IFA de la Suceava nu trebuie să se tragă heblul ci doar fabrica să se retehnologizeze, să nu se mai veștejească înainte de vreme castraveții de la Prelipca.

Please follow and like us:

2 comentarii la „IFA, Televiziunea Română Liberă și urechea surdă a lui Ilie a lui Lupei

  • 7 ianuarie 2019 la 10:03
    Permalink

    Desenul face toți banii! In condițiile în care editorialul este remarcabil…

    Răspunde
    • 7 ianuarie 2019 la 12:21
      Permalink

      Desenele alăturate, ca și povestea, sunt ale aceluiași autor. Nu trebuie să facă toți banii pentru că le-am lipit unul de celălalt și culmea, între TVR și Remezău s-a ițit o uliță mai largă, cu pdf-urile din zilele noastre. La mulți ani!

      Răspunde

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *