80 DE ANI DE LA DRAMA DE LA FÂNTÂNA ALBĂ

 

Dr. Mihai-Aurelian CĂRUNTU, Muzeul Național al Bucovinei

Sistemul politic şi social-economic introdus de bolșevici, bazat pe propagandă și teroare, care atenta direct la libertatea individuală, proprietatea şi valorile tradiţionale ale românilor bucovineni și basarabeni, a avut ca urmare o acută stare de nesiguranţă a vieţii şi sărăcirea locuitorilor din teritoriile anexate de U.RS.S., în urma notelor ultimative din iunie 1940. Ocuparea nordului Bucovinei a făcut din românii lipsiţi de dreptul elementar de a opta asupra cetăţeniei lor, prizonieri ai imensului Gulag care era Uniunea Sovietică a “tătucului” Stalin. Moscova a evitat să încheie o convenţie specială de repatriere cu România (așa cum a făcut cu Reich-ul), fiind conştientă că acest gest ar fi fost urmat de o înscriere masivă pe liste a locuitorilor din teritoriile ocupate, fapt ce nu putea decât să zdruncine din temelii mitul rolului “eliberator” al Armatei Roşii. Deoarece până la 30 martie 1941, au fost pregătite doar patru transporturi cu repatriaţi din nordul Bucovinei, mult sub numărul doritorilor, refugierea dincolo de linia de demarcație, prin ”vămile cucului”, a devenit treptat un fenomen de masă. În consecință, paza frontierei a fost consolidată de N.K.V.D prin instalarea de cuiburi de mitralieră, minarea unor porţiuni, intensificarea patrulelor și recrutarea de delatori și false călăuze, mai ales din rândul unor minoritari. Cu toate acestea, se apreciază că aproximativ 7.000 de locuitori din Regiunea Cernăuți au reușit să ajungă cu bine în Vechiul Regat. Mulți au fost însă capturați sau și-au pierdut chiar viața cu prilejul acestor tentative disperate. Cel dintâi masacru a avut loc în februarie 1941, la Lunca, când un grup de 370 de persoane din Mahala şi alte localităţi apropiate, au pornit pe valea Prutului până la frontiera ruso-română, dar, fiind trădaţi, în dreptul comunei Roftiana, au fost înconjuraţi de câteva sute de soldaţi şi seceraţi cu mitralierele.

În primăvara anului 1941, starea de nemulţumire a populaţiei din nordul Bucovinei, se va acutiza din cauza măsurilor tot mai dure pentru forţarea colectivizării agriculturii. În scop de intimidare, vor fi intensificate arestările şi deportările din rândurile locuitorilor de aici. Autorităţile din oblastea Cernăuţi au întreţinut iluziile românilor, lansând zvonul că cine intenţionează să se repatrieze poate să o facă pe baza unei simple cereri. Anunţul secretarului comunal din Pătrăuţii de Jos, Izidor Cobeli, că se primesc cereri de repatriere, nu putea decât să întărească convingerea locuitorilor de pe valea Siretului despre iminenta deschidere a graniţei cu România, între 1 şi 10 aprilie. După toate probabilităţile, regimul bolşevic a vrut să testeze pentru ultima dată loialitatea românilor și a considerat că, dacă vor fi puţine persoane care să dorească să fie înscrise în noile liste, le va putea uşor aresta şi deporta în Siberia. Din pricina mulțimii cererilor autoritățile au refuzat să-și onoreze promisiunile, astfel încât românii au hotărât să trimită delegaţi prin sate pentru a organiza o altă deplasare la raion cu cererile de emigrare. De aici înainte, se pare că desfăşurarea evenimentelor a scăpat de sub controlul administraţiei locale.

Pentru a sublinia caracterul pașnic al marșului, o delegaţie, condusă de Ilie Şcrobaneţ, a cerut crucile şi prapurii de la biserica din Suceveni, pe care au fost puse ştergare albe. Totodată, niciun participant nu avea, de această dată, armă sau alt obiect căruia i s-ar fi potrivit un astfel de calificativ.

La 1 aprilie 1941, o imensă mulţime (după unele surse, ridicându-se la câteva zeci de mii de persoane) întinsă pe mai mulţi kilometri, formată din locuitori din Suceveni, Cupca, Pătrăuţi, Prisăcăreni, Mihuceni etc, se îndrepta spre Adâncata, intonând cântece patriotice, de unde și-a continuat drumul spre Fântâna Albă, pentru a trece linia de demarcație. Capul coloanei a ajuns într-un loc situat la ieşirea din pădurea Bohorodici şi zona de şes numită „Toloaca Lipovenilor”. Aici, românii, care deja erau escortaţi pe trei părţi de grăniceri, s-au trezit în faţa unei tranşee unde se găseau militari în poziţie de luptă, în timp ce în spate aşteptau cavaleriştii. “Într-un cuvânt – remarca supravieţuitorul V. Ciobanu din Camenca – am nimerit între ciocan şi nicovală”. Asupra mulţimii lipsite de apărare, în care erau numeroşi copii, femei şi bătrâni, mitralierele au deschis un foc nimicitor. “Se produce un măcel din cele mai groaznice […]. Vaetele de durere se înmulţesc. Toată toloaca e un ţipăt şi un plânset – se arăta în Monografia comunei Petriceni scrisă în 1941 – Pe toloaca Bahrineştilor şi liziera de sud a com. Petriceni, mor în credinţa străbună peste o mie de buni români străpunşi de gloanţele vrăjmaşe”. În scurt timp, întreg câmpul Varniţei era împânzit de cadavre şi oameni în agonie, alte victime căzând lângă biserica din Suceveni, pe dealul „Brădet” şi în punctul „Fântânele”, deoarece trupele ruse au început o adevărată vânătoare de oameni în regiune. O parte din morţi au fost aruncaţi în mai multe gropi comune, lungi de 50 m, fără să fie identificaţi. Pentru a ascunde dimensiunile masacrului, timp de două zile şi două nopţi, camioanele au transportat cadavre în alte localităţi.

„După opt decenii, este dificil să stabilim cu exactitate numărul victimelor acestui Katyn românesc, cum îl numea poetul bucovinean Vasile Leviţchi. Au fost vehiculate diverse cifre care merg de la câteva mii la doar zeci de persoane. Autorităţile bolşevice au avut, evident, tot interesul să minimalizeze proporţiile masacrului. Astfel, în documentele cercetate de N. Rubaneţ în arhiva N.K.V.D.-ului, se vorbeşte de circa 20 de morţi, ceea ce este departe de realitate. Într-o notă informativă a S.S.I. din aprilie 1941, apare cifra de 200 de morţi şi 500 de răniţi. Considerăm că adevărul se află undeva pe la mijloc, numărul victimelor situându-se în jurul la 1.000, dacă îi socotim şi pe cei reprimaţi în perioada imediat următoare. După opinia noastră, întreaga manifestare îmbracă aspectul unei modalităţi de împotrivire nonviolente faţă de regimul sovietic, ce a atras o reacţie disproporţionată şi total nejustificată a forţelor de represiune. Totodată, prin obiectivul urmărit, a reprezentat un refuz global al sistemului comunist, având un caracter proromânesc nedisimulat, cu toate că a antrenat şi persoane de altă naţionalitate. În urmă cu două decenii, am avut ocazia să discut cu mai mulți participanți la acțiunea din 1 aprilie 1941, chiar cu unul dintre organizatori și am participat la realizarea a două interviuri, veritabile mărturii pentru istorie, filmate de regretatul Mihai Petru Ungureanu. În premieră, unul dintre acestea, aflat în arhiva media a Muzeului Național al Bucovinei, este oferit astăzi publicului.

 

Please follow and like us:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *