Arbitrul Colțescu, ”nenea” academicianul, românul deștept și Max, indianul cel negru

Legat de discuțiile care se poartă, oficial, video sau audio, în scris sau în mediul online privind gafa arbitrului Colțescu, m-a enervat o atitudine – comentariu la un punct de vedere exprimat de președintele Academiei Române,  Ioan Aurel Pop, în această chestiune atât de sensibilă.

Mai întâi, deșteptul comentator de pe internet care se ascunde în spatele unui pseudonim, explică:

”Se pare ca dl. academician încă nu a aflat ca negrul este o nonculoare…”.

După aceea se dezlănțuie. Nu împotriva arbitrului Colțescu ori a oficialilor UEFA, nu împotriva atitudinii generate în lumea fotbalistică ori în cea politică europeană de evenimentul care a definit istoricul de acum  meci de fotbal de la Paris  care s-a întrerupt înainte de a începe. Nu în favoarea sau împotriva  camerunezului Pierre Webo.

Această minte educată are de purtat un război, ca de la om la om, ca de la bărbat la bărbat, ca între cunoștințe vechi, cu Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române, singura persoană care, având autoritatea și ”expertiza”, cum se spune acum, necesară pentru a emite un punct de vedere rezonabil și coerent, a și făcut-o.

Iată comentariul  românului nefericit și frustrat:

”Are dreptate nenea (Ioan Aurel Pop, n.r.) : Când ne jucam de-a “ora zece a sosit, omul negru n-a venit” cu siguranță era un termen neutru, chiar de laudă.
Toți copiii fugeau când se ajungea la “omul negru a sosit” că vroiau să se facă și ei “omul negru”, nu?
E așa un termen de neutru încât spunem “gânduri negre”, “întunecimea sa”, toți dracii pictați în biserica sunt de un alb imaculat și “oaia albă” este cea exclusă din grup.
Așa are cuvântul ăsta niște conotații pozitive încât la doliu purtăm alb și miresele se îmbracă în negru.
Pfoai! Cum de nu mi-am dat seama până acum!
Ce înseamnă să  te lămurească un securist că negrul este de fapt alb!”

Cu astfel de atitudini defilăm. Unul se ia de brăcinari cu profesorul  Pop, îl ”pune la punct”. De menționat că în transcrierea comentariului, am pus noi diacriticele și am corectat  derapajele ortografice.  Românul aflat în treabă face paradă de cunoștințele sale acumulate de ici și de  acolo, ocazional sau după puteri, pentru a arăta lumii cât de tare este el, luându-se la trântă ideatică, adăpostit sub plapuma protectoare a  anonimatului, cu însuși președintele Academiei Române.

Oricum, acest român pare că dorește să transmită un semnal. Două, poate chiar trei.

Unul că ține partea lui Pierre Weboo, a turcilor microbiști în frunte cu Erdogan, sultanul lor, a presei internaționale, a reprezentanților FIFA ”oripilați”, de românismul (în sens de franțuzism, turcism, englezism,  italienism, etc. – cuvânt specific unei anumite limbi ori preluat din aceasta, nicidecum altceva) folosit de arbitrul Colțescu ,  se vrea  clar ”politicaly corect”, în consonanță cu  atitudinea în acest conflict a majorității exponenți din mass media europeană.

Al doilea, că academicianul Ioan Aurel Pop scoate din ecuație folosirea cu conotație negativă a cuvântului ”negru” în limbajul curent al românilor, cu exemplele mai sus enumerate.

Al treilea, că acel ”nene”, la care face referire, ar fi ”securist”.

Îmi este greu de înțeles ce a vrut să transmită acest om până la urmă  prin mesajul său.

Ultima remarcă este de prisos să o analizăm. Greutatea intelectuală a discursului, pe orice temă abordată, a profesorului Ioan Aurel Pop, pe care a folosit-o în toată cariera sa, înfrânge prezumpția de vinovăție.

Fac acum doar câteva remarci, ca român obișnuit: 

Termenul de ”oaie neagră”, este folosit  într-un arhicunoscut limerick englezesc, utilizat inclusiv ca model în manualele de limbă engleză din școlile preuniversitare din vremea comunismului: ”There was an old man of Khartoum/ Who kept two black sheep in his room/They remind me,he said,/’Of two friends who are dead, ‘But I cannot of whom”, e vechi de mai bine de un secol, nu ne aparține.

Omul negru, în accepțiunea  folosită la grădinițele vechiului regim, are de asemenea conotații occidentale. Ion Creangă ne-a învățat, când eram copii, să ne ferim de omul spân și de omul roșu, nicidecum de omul negru. Dacă îl acceptăm pe Creangă drept transmițător de veritabile temeri românești ancestrale, vedem că acest om negru nu cadrează în portretul robot al individului rău.

Mai degrabă am putea accepta un capitol dintr-o frumoasă și populară istorie literară, aproape contemporană. Cel mai citit autor de romane polițiste al tuturor timpurilor, Agatha Christie a publicat în anul 1939 celebrul său roman: ”Ten Little Niggers”. Ulterior numele cărții s-a schimbat în ”Ten Little Indians”, pentru a menaja o anumită populație, atunci când cartea a fost publicată în SUA. În Franța  traducerea a apărut sub titlul “Dix Petits Negres”. De acolo s-a inspirat și traducătorul român, care a tradus titlul cărții, cunoscut de mai toți : ”Zece negri mititei”. Să mai spunem  că anul acesta, s-a decis ca numele cărții celebrei Agatha Christie să fie încă odată modificat pentru aparițiile ulterioare în limbile  engleză și franceză. Romanul se va  numi în englezește “They Were Ten” iar în franceză “Ils Etaient Dix”. Am mai aflat anul acesta că  și ”Pe aripile vântului” nu este recomandat la vizionare. Vedem cum facem noi cu filmul ”Șatra”, dacă ne dăm politicaly corecți.

Culoarea neagră este culoarea doliului și albul este culoarea vieții  în toată lumea care se revendică din credințele  iudeo – creștino – musulmane. Aceștia din urmă fac pelerinajul anual la Mecca îmbrăcați doar în straie albe. Nu verzi, nu oranj. Nu-i nici asta de-a noastră.

Cel mai bun prieten al meu din altă parte a lumii,  de acum aproape un sfert de secol, pe vremea când mă speteam pe marile șantiere din Eretz Israel, a fost un indian. Din India, desigur, că altcumva nu mi-aș fi permis să vorbesc despre el. Era negru  de tot la față, grăsuliu și mereu pe fugă, fiindcă făcea munca cea mai grea, de manipulant în Șuk Tel Aviv. Era singurul indian din tot Șuk-ul.  La sfârșitul săptămânii, înainte de Sabat, noaptea,  evada către  o speluncă unde se lipea la masa bieților de noi românași.. Nu știa boabă nici română, nici ivrit, nici arabă, abia închega patru – cinci vorbe într-o engleză strict necesară, dar suficientă pentru pretențiile celor care aveau nevoie de brațele sale, nu de mintea lui.

Avea un nume lung de tot, pe care uneori, când era cherchelit,  îl rostea celor  din jur cu nițică emfază. Noi îi spuneam Max, el spunea că este  creștin botezat  dar asta nu ne prea interesa. Poate că altora, în alte ocazii, le spunea că este musulman, ori hindus, ori brahman, budist, evreu sau ce i-o mai fi trecând  prin minte pentru a ține oameni în jurul său.  Îl iubeam cu toții nu pentru credința lui, ci pentru plânsul său de noapte, după al patrulea pahar. Nu plângea de dor de țară, nu plângea de dorul vreunei iubite, plângea de dorul unei singure persoane de pe planeta asta: mama!. Și mama îi spunea el în limba lui, cum mama îi spuneam și noi în limba noastră și mai ciocneam și povesteam mai mult prin semne despre mamele noastre, despre locurile în care se află. El, indianul negru ca fundul ceaunului la față, rotofei și  lăcrămos, noi, albii mioritici majoritari în speluncă, povestind mai mult prin semne lucruri care nu puteau fi descrise nici în cele mai formidabile cuvinte din oricare limbă a lumii.

Max nu știa geografie. Nu știa nici unde este India, locul unde trăiește mama lui,  pe globul pământesc, nici unde este Israelul, țara în care ne aflam cu toții  adunați la ceas de noapte într-o crâșmă ieftină din Tel Aviv,  cu atât mai puțin unde este România, locul în care trăiesc mamele noastre. Dar luni întregi ne-am tot văzut la sfârșit de săptămână, ne-am împărtășit prin puține cuvinte și prin multe semne aceleași sentimente, stropite uneori  cu niște pahare de tărie, pentru ca la urmă să dăm cu toții, negri, albi, ce-om mai fi fost, apă la șoareci.

Într-o noapte am desenat o hartă pentru Max, descriindu-i astfel imensitatea  distanței dintre mama lui și mama mea și ne-am promis că, într-o bună zi, după ce ne vom îmbogăți, vom face așa încât mamele noastre să se întâlnească.

Am și dovada că ce am spus până acum nu este fabulație. Prilejul oferit de acest scandal inter-rasial  absurd a dezgropat o amintire   dintr-o vreme nu foarte îndepărtată, cînd interpretarea lucrurilor ”politicaly correct” nu avea niciun fel de relevanță. 

 

Please follow and like us:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *