Aventura de pe Putrădu, o amintire buclucașă din fundul Remezăului

Dragi cititori. Mulți dintre dumneavoastră, prieteni pe rețele de socializare, adulți acum dar privitori nostalgici înspre primii ani de viață, ați postat amintiri frumoase. Vă propun și eu spre lectură, dacă vă face plăcere, o amintire din acei ani, cuprinsă în volumul ”Consemnat” chiar dacă a trecut o zi de la sărbătorirea  Zilei Copilului. Mulțumesc pentru răbdare.

Aventură pe Putrădu

Pasiunea mea pentru arta pescuitului mi-a adus într-o vară mari necazuri. Ademenit de vecinul de peste drum şi peste pârâu, Ilie a lui Vasile a lui Negru, campion local la dizmerenii şi la alergat de-a curmezişul ogorului, după nenumărate antrenamente  cu taică-su urmărindu-l suduind şi agitând biciuşca, am pus la cale aventura cea mare. Auzisem, nu se ştie de unde că pe pârâul Putrădu, cel care trecea de-a curmezişul prin Poiana Slatinii, sunt peşti mulţi, care pot fi prinşi uşor cu gâzăriţa dar şi cu undiţa. Ne-am confecţionat drept urmare câte două gâzăriţe, în loc de conurile negre din papândecă optând pentru o variantă mai “smart”, cum s-ar spune în zilele noastre, înlocuindu-le cu gâtlejuri de sticlă de ulei, decupate la aţă. Era şi aici o tehnologie ingenioasă. Se înmuia un fir de sfoară în naft – gaz lampant şi se lega stâns pe sticlă, cam la două treimi de fundul acesteia. Se dădea foc la sfoară iar când acesta se stingea, se lovea sticla, cu partea de jos, de un colţ de scaun. Într-un caz din trei, aceasta se decupa drept, pe conturul înfierbântat de sfoara aprinsă. În celelate două cazuri, sticlele crăpau anapoda iar resturile nu mai erau bune de nimic. Tehnica era riscantă şi dintr-un alt punct de vedere. Era vai de fundurile proprii dacă eram surprinşi de ai noştri distrugând sticlele folositoare în gospodărie, măcar pentru că se dădeau la schimb la magazin, când se cumpăra ulei. Ne-am meşterit şi câte două undiţe, cu cârlige din bold şi cu câteva dopuri de plută de rezervă şi într-o dimineaţă, fără a spune nimănui, eu luându-mă după zănatecul de Ilie a lui Negru, care nu prea dădea raportul pe-acasă peste săptămână, când taică-su era dus la lucru în pădure, am pornit pe drumul ştiut încă din primăvară, de când cu ghioceii.

Am intrat în Poiana Slatinii, am trecut la ceva distanţă de gospodăria Moşului şi am coborât în vale, ajungând la Putrădu. Un pârâu nu mai mare decât Remezăul nostru dar fiindcă zona era ca un fel de şes, acesta mai degrabă băltea şI se târa decât curgea. Bolovanii, câţi erau, aveau pe deasupra strat gros şi alunecos de mâl. Dar ce era mai important, la fiecare cotitură, şi acestea erau nenumărate, se iţeau bulboane adânci, numai bune pentru pescuit. Tot dând cu undiţele şi verificând periodic gâzăriţele, cu puţin succes, ceasurile treceau unul după altul. La undiţă, cea mai mare captură a fost un rac fioros, cu cleşti ameninţători, antene lungi şi ochi bulbucaţi. Ştiam de la nanaşul Bem că prin alte părţi din lume şi racii se mănâncă, precum şi melcii iar la Italia chiar şi broaştele. Toate acestea le ştia nanaşul Bem de când a făcut războiul şi a fost dus cu frontul prin ţări străine. Când s-a întors, şi-a făcut pe pârâu, câteva case mai la deal de noi, un fel de moară cu palete, căreia îi zicea hidrocentrală şi cu cu care, povestea tata, ar fi reuşit să facă curent electric, cât să aprindă un bec în grajd. Mai târziu, pe vremea noastră, instalaţia nu mai mergea, roata cu palete o luase puhoiul cel mare din 1970 şi nanaşul Bem n-a mai reparat-o, pentru că, repede după aceea au ajuns stâlpii de curent şi în colţul nostru de lume. Nu prea convinşi că ce ştiam de la bătrân despre raci este adevărat, după ce am studiat bine fiara neagră – verzuie, mişcând în iarba de pe mal, întorcând-o cu un băţ când pe-o parte, când pe cealaltă, urmărind-o cum dă din picioruşele subţiri şi cum îşi miscă cleştii, închizându-i şi deschizându-i, pe neaşteptate, cu un şut, direct şi bine ţintit, Ilie a lui Negru a proiectat racul drept în mijlocul plisei. Am verificat după aceea gâzăriţele şi mare ne-a fost bucuria când am văzut că în una din ele se învârtea nervos ditamai peştele. Nu era nici boişti, nici grindică – pe acestea le cunoşteam. Am socotit că este vorba, nici mai mult nici mai puţin decât un mult râvnit porcuşor şi nu unul oarecare, pentru că era mai lung decât cuţitaşul – peşte al camaradului meu, cu lama deschisă la maxim. L-am băgat în borcan lângă ceilaţi peştişori prinşi de-a lungul zilei, care dădeau tot mai obosiţi din micuţele branhii, cercând, cred acum, să mai prindă oleacă din puţinul oxigen ce mai rămăsese în apa din borcan. Cu tot cu porcuşor, borcanul de 420 de grame de la tocană de legume ajunsese pe jumătate plin cu peşte. Am schimbat apa, iar captura s-a mai înviorat niţel aşa că, temându-ne să nu sară afară, am pus capacul pe recipient. Am mai încercat cu undiţele de câteva ori, fără izbândă şi în cele din urmă, parcă pe amândoi odată ne-a încercat un gând apăsător. Gândul la casă. Ilie a lui Negru acest gând îl simţea mai ales în stomacul lipit de şira spinării. La mine mai era însă pe deasupra încă o îngrijorare nedefinită, legată de ce o să se întâmple, când voi intra în ogradă.

Mă mai consolam privind din când în când peştele cel mare din borcan, amăgindu-mă că acesta ar putea însemna o justificare suficientă pentru a scăpa de chelfăneală. Mai mult, mă legam de un crâmpei de amintire de pe parcursul zilei. Preocupat de mânuirea undiţelor, parcă o văzusem, la mică distanţă pe Mama bătrână cum trecea apa printr-un vad la ceva distanţă de noi, cu două găleţi în mână, mergând după slatină. De aceea se chema locul  Poiana Slatinii – pentru că dincolo de deal, spre apa Pietroasei, unde poiana se chema deja Slatina Voitinelului, era o fântână din care oamenii scoteau slatină pe care o foloseau în gospodărie în cele mai diferite scopuri, fiind gratis, inepuizabilă şi curată. Mă gândisem că bătrâna ne-o fi văzut şi dacă nu ne-a luat la întrebări, se cuvenea să cred că ceea ce făceam noi acolo, în pustietate, între cele două păduri, era în regulă. E drept că nu o mai văzusem la întoarcere dar socotisem că o luase printr-un alt vad, mai îndepărtat de locul nostru de pescuit.

Părându-ni-se greu de cărat, am plasat gâzăriţele în câteva cotloane cu gândul de a ne întoarce a doua zi, să vedem ce s-a prins. Soarele cobora tot mai repede spre asfinţit iar casa mi se părea tare departe. Eram flămânzi şi tăcuţi, Ilie a lui Negru, pe care mă bizuiam, părea tot mai indiferent, cu stomacul chiorăind de foame, ca şi al meu, de altfel. La doar o aruncătură de băţ înainte de a ajunge acasă, vecinul mi-a pus în mână borcanul cu peştii prinşi, spunând că lui nu-i trebuie. M-am uitat înăuntru şi am văzut că toţi, inclusiv giganticul porcuşor, erau cu burţile în sus. Ilie a trecut puntea spre casa lui, eu dincoace de drum am intrat în ogradă. Cei doi fraţi, cel mic şi cel mare, mă priveau îngrijoraţi. Cu un zâmbet şters, le-am arătat, cu mâna întinsă, borcanul cu captura din acea zi, cerşind un dram de admiraţie. Chipurile lor au rămas însă nemişcate. Mama bătrână căuta să strângă găinile ce scăpaseră cumva în grădină şi devastau straturile. Şi atunci s-a dezlănţuit iadul pe pământ. Mama a ieşit din casă în fugă, foc şi pară: Pe unde am fost toată ziua? Ştiu eu că m-au căutat toţi prin tot satul, pe toate dealurile, pe toate drumurile, că au ajuns şi la Miliţie şi alte asemenea. Eu, rânjind stingher, ţineam în mâna întinsă borcanul cu peştii morţi cu burţile albe umflate. Măreţul porcuşor mi-a părut brusc mărunt de tot iar pe ceilalţi abia de-i mai vedeam. Pălind cu dosul palmei, mama a trimis borcanul până în mijlocul ogrăzii. Capacul a sărit cât colo iar fragilele cadavre s-au împrăştiat în iarba scurtă. Mâţa i-a luat împrimire cât ai clipi iar găinile, recuperate de bunica din grădină s-au pus şi ele pe ciugulit, sfârtecând cu ciocurile captura nevolnică spre enervarea pisicii care ridica coada drept în sus, se încovoia şi îşi arăta colţii. O palmă meritată mi-a sfichiuit obrazul. “Treci în casă!”, mi-a ordonat vocea severă a mamei. Am ascultat-o, cu umerii plecaţi. În milocul casei, tata, înalt şi ameninţător: “Jos pantalonii! Şi chiloţii! Întoarce-te!” Şi-a scos cureaua de la pantaloni şi m-a articulat la fund de vreo trei ori. Nu durerea mă preocupa atunci fiindcă abia dacă o simţeam, ci nesfârşita ruşine. Aşa ceva nu mai păţisem. Dar calvarul nu se terminase. Am fost dezbrăcat cu totul, nu ştiu cum şi de către cine şi mi s-a şuierat: “Dacă ai lui Negru sunt mai buni, du-te şi stai la ei!”. Şi am fost scos afară din ogradă. În mijlocul drumului, cu palmele încrucişate ascunzându-mi puţa, îmi venea să intru în pământ de ruşine. Unde să mă duc. La ai lui Negru? Niciodată! Mă duc în lume. Dar cum să merg aşa pe drum, în fundul gol? Puţin mai la deal, peste drum de casa vecinului Puzdre, creştea dres pe malul pârâului o tufă de lemnul domnului care îşi arcuia cregile spre pârâu. Sub aceasta m-am ghemuit pe malul apei, ascultându-i absent susurul.

Peste pârâu, în ogradă la Negru, începuse un scandal şi mai mare: Îl auzeam pe Ilie guiţând ca porcul dus la tăiere, auzeam plesnete de biciuşcă şi vocea piţigăiată a Silviei – maică-sa: “Mă faci tu pe mine de râs în cut? Să vină Măria Cilinii să răcnească la mine că s-a înhăitat al ei cu bagabondul de fiu-meu? I-a de-aici!” Şi dă-i şi alte chiuituri din gâtlejul bietului Ilie, de care-mi era acum mai milă decât de mine. În scurtă vreme l-am văzut împins pe punte până în mijlocul drumului, gol puşcă, la fel ca mine. De-acum plângea doar molcom, cu icnete rare. L-am strigat cu voce sfârşită de sub tufa de lemnul domnului. M-a auzit şi a coborât, ghemuindu-se şi el lângă mine. Se apropia seara şi se făcuse răcoare. Nouă, lângă apă, ne era, goi cum eram, de-a dreptul frig. N-a durat însă mult şi deasupra noastră pe mal, am auzit vocea izbăvitoare a Mamei bătrâne: “Ieşiţi de-acolo!”.  Am ţâşnit ca din arc, căţărându-ne pe mal. “Tu Ilie, du-te la casa ta. Tu, hai în casă, să mănânci! Spală-te că puţi ca o crâmbgiţă stricată!”.  Am simţit că răul din sufletele tuturor s-a dus ca şi când nici n-a fost vreodată. Tăcut, am înfulecat cât am putut şi m-am gremuit într-un colţ de pat, aşteptând să se termine totul. Dimineaţa, a doua zi, m-am uitat curios la urmele lăsate pe buci de cureaua tatei. Nici nu se mai vedeau. Ieşind afară l-am văzut pe tata prin fereastra atelierului, privindu-mă cu un colţ de zâmbet pe buze. Avea să fie ultima vară în care l-am mai văzut pe tata meşterind în atelierul său. Pe Ilie a lui Negru m-am ferit să-l întâlnesc o întreagă săptămână.

După aceea lucrurile au intrat în normal, ca şi când nimic, dacă nu iau în seamă micul nod în gât ce-mi venea ca din senin uneori, nu s-ar fi întâmplat. Gâzăriţele noastre, puse peste noapte să strângă pradă nouă din pârâul Putrădu, nu le-am mai recuperat niciodată.  

 

 

Please follow and like us:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *