Bătălia finală de pe peronul gării de la Vicovu de Jos

Dragi cititori ai cotidianului online Suceava smartpress, pentru că ne aflăm într-o zi de sâmbătă a unei toamne târzii, pentru că s-a încheiat o campanie electorală iar mâine se va stabili învingătorul în bătălia politică purtată la nivel național, vă propun o poveste despre o altă bătălie, purtată acum aproape 40 de ani pe un peron, în gara de la Vicovu de Jos. Dacă vi se pare istoria prea lungă nu aveți suficient timp  ori o consifderați fără învățăminte, nu o citiți.

Cei care vor dori, vor avea ocazia să o recitească într-un cadru mai amplu, ca parte a unui volum pe care subsemnatul vrea să îl publice anul viitor. (Neculai Roșca)

 

 

”Prinși de flama răzbelului, curajoșii luptători de la Remezău trebuiau să dea lovitura finală, pentru ca niciodată, dar niciodată să nu mai pășească prin căminul cultural șmecheri de la Rădăuți care să atenteze la pudoarea virginalelor vicovence, de sus ori de jos. Ei uitând cumva că Remezăul, cu tot cu aliații lor antediluvieni, constituiau de fapt o minoritate nesemnificativă în marea comunitate a discotecarilor din Vicovu de Jos, care încheiaseră de ceva luni, chiar ani în urmă, înțelegeri strategice cu băieții de la Rădăuți, precum Kunta și compania, cu cei de la Putna, precum Gioni și compania – cei mai buni dansatori de reggae, dar și cu alții de la Gălănești, Dornești ori Țibeni care au dat, potrivit izvoarelor istorice, bir cu fugiții, nedorind să participe nici oficial și nici neoficial la bătălia ce avea să se petreacă.

Așa s-a întâmplat că pe câmpul de luptă asfaltat, peronul din fața haltei de la Vicovu de Jos, au ajuns doar acei viteji coborâți de pe Remezău, cu micii dinozauri zbânțuindu-se și șcheunând printre picioarele lor, dacă erau călcați pe coadă. Nu mai enumerăm componența oștirii pentru că, așa cum cititorul va vedea, fiecare dintre cei mai înainte pomeniți vor avea locul potrivit în această descriere.

Sandu, rădăuțeanul hocheist, se baricadase în sala de așteptare a haltei Vicovu de Jos. Două fete înspăimântate se trăgeau una pe alta, cu ochii mari înspăimântați, după soba de teracotă. Sandu hocheistul, un munte de mușchi, a blocat cu pieptul lui ușa de la intrarea în sala de așteptare. Fetele tremurau după soba de teracotă. De pe peron, veneau amenințările: Ieși Sandule afară să îți rupem gâtul!. Sandu răspundea: Ies, mă bat parte în parte în parte cu fiecare dintre voi, dar nu cu toți odată! Vezi de nu, era răspunsul iar cei de pe micul peron al gării – stație CFR de la Vicovu de Jos agitau ștacheți smulși din gardurile de prin vecinătate.

Ei doreau să îl extragă pe Sandu hocheistul afară, să îl bată, să îl măcelărească, să primească el o papară de pomină, să-i treacă pofta de a mai călca pe meleagurile Vicovului. Fetele cele două de la Rădăuți, protejate de Sandu, plângeau în pumni după sobă și își vedeau sfârșitul aproape. Eroii de pe Remezău agitau ștacheții smulși din gard și îl invitau pe Sandu hocheistul afară din sala de așteptare, să își măsoare puterile cu ei. Sandu ezita iar agitarea ștacheților deasupra capului  devenea tot mai insistentă.

Fetele de la care pornise disputa nu au mai așteptat bătălia finală, s-au aburcat în penultimul tren de noapte și au ajuns astfel, vii și nevătămate, la casele lor, primind pe timp de noapte niște dupaci meritați de la părinții îngrijorați.

Dar lupta de-abia începuse. Cam pe atunci pe când  Sandu hocheistul și cu fetele pe care le proteja au reușit să scape de urmărirea luptătorilor de pe Remezău care tocmai obținuseră o primă mare victorie dinaintea căminului cultural și s-au adăpostit în sala de așteptare din stația CFR Vicovu de Jos, pornea de la Rădăuți un al doilea tren, către Vicov – Putna. Tot atunci, impiegatul de mișcare de la Vicovu de Jos, domnul Ghețău, tocmai ieșise afară și a intrat în buda din lemn denumită ”toaletă Bărbați Femei”, să se ușureze.

Vârtejul luptei l-a luat pe nepregătite. Speriat de zgomotul de pe proaspăt asfaltatul peron, domnul Ghețău  a preferat să își conserve propria viață, mai ales că avea în carnețel calculați doar puțini ani până la pensie. A preferat să stea în ascunzișul budei, cu speranța că luptele dintre discotecari, altcumva obișnuite la acele timpuri,  se vor termina repede.

Domnul Ghețău, impiegatul bătrân și trecut prin toate cele, nu a gândit ce se va întâmpla, pentru că altcumva, chiar cu riscul vieții, pentru că atunci CFR era o a treia armată a țării,  ar fi ieșit din buda haltei de la Vicovu de Jos și cu pieptul dezgolit, ar fi răcnit: Până aici pușlamalelor! Depuneți armele, ștacheții din gardul lui Șorodoc, pietrele de pe uliță și coșurile de gunoi cu care v-ați înarmat! Dar el nu a spus nimic. S-a înghesuit într-o cabină a wece-ului din lemn și a lăsat gara pe seama cotropitorilor.

Pe la unu și jumătate, în acea noapte de pomină, a mai apucat să ajungă la Vicovu de Jos un ultim tren de noapte cu băieți de la oraș porniți la fete de munte. La ferestele trenului, era Yogi, fratele mai mic al lui Kunta precum și alți prieteni ai lui Sandu hocheistul, sechestrat în sala de așteptare, care avea deja un ochi umflat după ce a încasat un ștachet în orbită de la remezenii însetați de sânge.

Yogi, dezinvolt, a coborât din tren, cu ceilalți prieteni însoțindu-l. A întrebat care-i treaba și a primit un pumn în nas de la unul dintre remezenii irascibili. Și prietenii lui, proaspăt coborâți din tren au primit niște clepșe și în acest fel, trenul plecând, au trebuit să se refugieze înspre prundul râului Suceava. Acolo i-au găsit pe ceilalți eroi rădăuțeni care dăduseră bir cu fugiții după prima confruntare din fața căminului cultural.

Astfel, a pornit contraofensiva. Sandu hocheistul a preluat conducerea armatei de covrigari iar rădăuțenii înarmați cu pietre de pe prundul Sucevei au luat cu asalt peronul plin de remezeni care nu își dăduseră încă seama dacă au fost sau nu învingători. Sub tirul susținut al pietrelor aruncate, aceștia din urmă s-au repliat, micii dinozauri s-au ascuns iar adevărata bătălie a început. Sandu cu un ochi umflat păzea domnițele de la Rădăuți la ușa cu geamuri sparte a sălii de așteptare. Yogi făcea scheme de karate și încasa câte un pumn, ici colo. Ilie Ursu de pe Remezău, învârtea un coș de gunoi din plasă metalică de nu se putea apropia nimeni de el. Vasile dădea agale cu pumnul cum văzuse prin filme, celălalt Vasile, consemna în alexandrini bătălia, pentru eternitate, Teo ținea stindardul sus iar Nicu dădea și încasa lovituri, cu o grație pe care numai un adevărat luptător de pe Remezău ar putea să o facă. Nicușor, mai mic și mai palid, cu buzele umflate de la confruntarea anterioară făcea și el act de prezență, strecurându-se alături de micii dinozauri printre picioarele inamicilor spre a-i încurca, după puteri.

Domnul Ghețău, impiegatul,  rămăsese blocat în budă. Era speriat rău de tot pentru că, gândea el, acea bătălie pe care o urmărea prin ușa întredeschisă a closetului din scânduri, ridicat în jurul unui tron turcesc, nu mai avea  nici un fel de corespondent în amintirile lui.  Putea fi asemănată cel  mult cu atacurile asupra gării de la Vicovu de Jos din cel de-al doilea Război Mondial despre care îi povestise părintele său, fost prizonier la ruși și care, întors victorios în țară după 23 august, cu divizia Tudor Vladimirescu, în treacăt pe acasă,  a dat primul zvâc mamei pentru a-l trimite în viața reală nouă luni mai târziu pe cel care urma să devină, peste patru decenii, un foarte bun ceferist. Bătrânul, care se întorsese cu un braț și jumătate din bătăliile purtate în  munții Tatra, fuma cu stânga și, dând indicații femeilor la prășit cartofii de pe tarlaua ceapeului,   fiindcă era șef de brigadă, povestea totodată cum s-a întâmplat înainte de insurecție că au ajuns japonezii să bombardeze Vicovul. Este vorba despre acel raid de noapte întreprins de avioanele ”Zero” ale războinicilor din Țara Soarelui Răsare care greșiseră drumul către rafinăriile de la Ploiești și împrăștiaseră prin poiana Alunișului reviste Manga iar peste halta CFR câteva bombe care nu-și atinseseră din fericire ținta. Dar în această nouă noapte era cu totul altceva, pericolul fiind cu adevărat iminent.

 Pietrele zburau, ștacheții din mâinile luptătorilor se învârteau morișcă, coșul de gunoi din mâinile voinicului Ilie Ursu se răsucea înspăimântător. Buf! Trauf! Ia de-aici! Na! Au! Te omor amu! Aoleu! Săriți! Vai! Erau zgomotele cele mai bine auzite peste văi și munți  ale luptei de pe peronul haltei de la Vicovu de Jos.

Asta până când ambele tabere, epuizate, s-au retras pentru câteva clipe de pe câmpul de luptă, să-și tragă sufletul. Rădăuțenii au făcut câțiva pași înapoi dincolo de ștric, spre apa Sucevei. Remezenii s-au retras dincoace de clădirea gării, spre sat,  remarcând, tot mai blegiți,  șuierul pietrelor aruncate peste aceasta de către adversari, fără să nimerească pe niciunul, gândeau ei, bucurându-se fiecare în sinea proprie.

Și unii și alții au socotit în pauza bătăliei  că  s-au luptat îndeajuns și că le-ar face bine nițică odihnă. Luptătorii rădăuțeni, după ce și-au spălat în apa Sucevei fețele înfierbântate, reveniți pe câmpul de luptă nu i-au mai găsit pe adversari  și s-au mulțumit să arunce bolovanii cu care se înarmaseră din prund, peste mica clădire a gării, pe urmele fugarilor de pe Remezău. Impiegatul, nea Ghețău, a apucat a se strecura printre oștirile covrigarilor deciși să lupte până la moarte, dacă ar mai fi avut cu cine, și a intrat în biroul său de șef de haltă. Acolo a învârtit de câteva ori coarba telefonului și la receptor a informat pe toți șefii lui de la Rădăuți și pe toți milițienii TF de la Dornești despre prăpădul ce s-a petrecut în miez de noapte în halta lui.

Urcând la  deal, încetul cu încetul mintea oștenilor de pe Remezău le-a revenit în cap. Și-au dat unul câte unul seama că o făcuseră pe-adevăratelea pe cea nefăcută. Unii dintre ei erau mândria satului fiindcă erau absolvenți de liceu, puțini la număr pe timpul acela. Alții erau mândria satului pentru că trecuseră de examenul de treaptă, ceva mai mulți, fiindcă localitatea se dezvolta. Toți erau mândria micilor dinozauri pentru că, dacă n-ar fi fost luptătorii umanoizi din gara de la Vicovu de Jos, nu ar mai fi avut ce să povestească unul altuia, cu interpretări personale, în lungul sezon de hibernare ce urma să vină după primele semne ale toamnei venite mai devreme în acel an. 

Cum am zis,  responsabilul impiegat de mișcare domnul Ghețău, a reușit să iasă din weceu după ce zgomotul luptei s-a stins. A apucat că vorbească cu șefii lui de la Gara Rădăuți și cu milițenii de la postul TF Dornești cărora le-a raportat  că în stația de la Vicov este dezastru:  geamuri sparte, lemne rupte din garduri, pietre aduse din prundul Sucevei și folosite în conflictul fără precedent. Două sau chiar trei trenuri de marfă au trecut prin haltă fără să fie salutate cu fanionul galben, chiar și un tren de călători ce ducea navetiști la primele ore ale dimineții  către Suceava a oprit, i-a îmbarcat pe cei trei sau patru călători matinali care obișnuiți cu evenimente de acest gen au stat deoparte și au privit impasibili teatrul de război, dintr-un colț al peronului până le vină trenul. Nașul a fluierat și fără semnalul lopățelei rotunde a impiegatului blocat în closet, mecanicul locomotivei și-a văzut de treabă, trăgând de mânerul sirenei, trenul s-a pierdut în noapte, șuierând.

Cu  celălalt tren care a urcat dinspre Dornești au ajuns la Vicovu de Jos și au descins pe peronul haltei milițienii cu pistoale, trese și chipiuri de la TF care, după o scurtă anchetă la fața locului, au transformat în procesele lor verbale pe marii luptători din ambele tabere din eroi, în niște banali inculpați.

 

Please follow and like us:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *