Carantina. O bucățică dintr-o carte nouă. Indiferența, plictiseala și facilul ignore

Una dintre durerile cele mai profund resimțite de aparținătorii la specia umană, fără a trebui să se lovească unii pe alții cu bâte, pietre, cuțite, buzdugane, săbii, gloanțe ori alte asemenea, fără să se uite individul ochi în ochiul celuilalt,  când își lovesc unul  altuia boașele, provine dintr-un foarte bine comprimat mesaj în mediul online care, transpus în litere, se cheamă ”ignore”.

A ignora pe cineva care vrea cu tot dinadinsul să te sfătuiască, să te cicălească prietenește, să te întrebe dacă ești bine, să îți spună o glumă nouă, să vorbească cu tine despre ce i s-a întâmplat lui în ultimele zile, să te întrebe ce ți s-a întâmplat ție, ce li s-a mai întâmplat altor cunoștințe comune, produce satisfacție în mintea proprie dar totodată induce durere maximă interlocutorului insistent.

Iar această durere mascată de o justificată contrariere  nu are alt leac pentru proaspătul întâlnit pe stradă  decât perseverența. Cum adică, nu mai ții minte ce bine ne distram mai înainte? Nu știi ce glume mai spuneam, nu știi ce mai râdeam? Ții minte bancul acela cu șuba? Dar bancul cu răscoala din 1907? Văd că ești grăbit.  Ei bine, nu te mai țin, văd că ai treabă. Sună-mă ori, mai bine, te sun eu diseară, să vorbim în tihnă. Ha ha ha! Abia aștept să ne așezăm la povești, să ne aducem aminte de timpurile de odinioară! Hai te pup!

Și el pleacă amărât, cu durere în suflet că nu mai ești cel dinainte, iar tu, satisfăcut și bucuros că i-ai ignorat  exuberanța nostalgică, pășești învingător mergând în treaba ta.

Iar după o sută de pași, ori după două sute, ori după ce ai ajuns acasă și te-ai așezat privind tihnit o reclamă pentru săpun, la televizor, îți amintești brusc: săpunul acela cu miros de miere de albine, chiuveta aceea crăpată de câți recruți s-au sprijinit de ea de când s-a inventat armata,  invidia pentru mirosul acelei scoici gălbui, jumătate untură, jumătate sodă caustică, translucidă și cu aromă de miere cu care camaradul se freca zgomotos cu clăbuci pe obraji și necazul pe bucata de Cheia care nu făcea spumă deloc. Ori iată cum îți aduci aminte că pasta de dinți Cristal face dinții ca de cal pe când pasta de dinți Irinel face dinții ca ai lui Aristotel ori când cu cearșafurile puse în cap și cu mult haz, imitând în cazarmă  pe clasicul Ion Creangă propovăduiați: Era în Ierusalim un orb și care nu vedea…, în noaptea de Înviere.

Și cum vă furați ciorapii proaspăt spălați unul altuia și vă distrați cu masca pe figură, dosind cartușul,  la instrucție.

Și iată că bucuria cea mare, că ai scăpat în stradă de insistențele acelea cu amintiri, cu bancuri, cu fleacuri, se evaporă acum iar locul ei este luat de ceva nedefinit, care vine dinăuntru și care încetul cu încetul, se transformă într-o stare de nedumerire, apoi într-o mică indispoziție urmată de un difuz sentiment de nostalgie și după o suită nuanțată de stări de spirit tot mai pregnante, se așează durerea mai întâi în creștetul capului, după aceea coboară în jos lunecând pe vena cavă anterioară  taman în mijlocul inimii unde înțepenește fără să mai vrea să se dea dusă.  Cum a trecut timpul! Cum nu mai avem răbdare unul cu celălalt!

Dar cum să fii răbdător!

Iată, spre exemplu, pe rețeaua asta de socializare! Prieteni cu duiumul! Laic, laic, laic! Emoticon, emoticon, emoticon! Te găsește amicul din pruncie: Nicușor ce mai faci? Cum ești? Mai ții minte aia, mai ții minte ailaltă? Se așteaptă să spui mai multe, pentru că degetele tale sunt mai familiarizate cu tastatura. Amicul, cu emoticoane, cu laicuri, cu gifuri, animăluțe aplaudând, râzând, tăvălindu-se pe jos, plângând, mieunând, lătrând. Tu cu povești, să nu-i ofensezi așteptările.

Când crezi că s-a epuizat schimbul de amintiri, conștientizezi că acesta abia atunci începe. Și iarăși laicuri, emoticoane, gifuri până la maxima plictiseală.

Dacă ignori  schimbul de amintiri primești apostrofări. Te înfierbânți și îi trimiți amicului un mesaj compus din cuvinte alese bine, să nu îi lezezi personalitatea. El înțelege că vrei să scapi de el, și de aceea se întristează și  insistă.

Cum Nicușor, nu mai vrei să vorbești cu prietenul tău? Tu știi cât de greu îmi este aici? Îmi rup ciolanele printre străini, voi cei de-acasă nu știți nimic din câte îndurăm noi pentru o bucată de pâine. Vouă vă convine, stați acasă cu corupții voștri, huzuriți, păpați din palma politicienilor, lumea suferă de foame, voi nu vreți nici să schimbați două vorbe cu prietenii din copilărie. Și te știu acum, cum te-am știut dintotdeauna. Tu ești acela căruia i-am dat  o felie de pâine unsă cu untură și cu un cârnaț deasupra, în pauza mare, că n-aveai nimic de-acasă, fomistule! Ți-am dat și țigări în Pârâul Fântânii, Carpați cu filtru și cinci lei să ai de-o bere. Nicușor, nu te-am uitat, am crezut că suntem prieteni dar se vede că mi-am făcut o părere greșită despre tine. Adio! Spune el cu durere în suflet, din străinătățuri.

Și se așteaptă ca tu să îi răspunzi prompt, să te scuzi că ai fost ocupat, să-i ceri iertare, să-i promiți că  îi vei întoarce însutit și înmiit felia de pâine cu untură, carpațiul cu filtru și cei cinci lei. Doar că tu, enervat, îi blochezi contul de pe acea minunată rețea de socializare. Și cu asta ai terminat-o definitiv cu prietenul din copilărie. Te simți eliberat că ai scăpat de un necaz, că acel vechi amic de peste granițe nu te va mai deranja niciodată, va putea să-și găsească alte victime pe care să le bată  la cap cu laicurile, emoticoanele și gifurile lui.

Și după puțină vreme simți cumva un fel de oboseală și sfârșeală și un junghi și îți aduci aminte de coliba din cetină cu grădiniță făcută din bețigașe dinainte, ridicată în poiana lui Toader a lui Caba, de cum fugeau vitele în țarina Ceapeului  și cum se trăgea la sorți care să le aducă înapoi, de aroma cioatei, de alergările de-a lungul Băhnii și de meciurile de fotbal cu mingea lui de 32 de lei,   când tu stăteai în poartă pentru că nu erai  bun la atac iar el apăra șuturile venite de la echipa adversă chiar sub nasul tău, portar lipsit de reflexe.

Și parcă ai vrea să deblochezi conversația, să-i povestești multe din acele vremuri, să-i spui că îl admirai fiindcă era de un milion de ori mai ancorat în lumea reală decât erai tu în acele timpuri fabuloase.

Dar lucrul acesta nu se mai poate face. S-a sfârșit. El și-a adus aminte de acea felie de pâine cu untură la care te uitai curgându-ți balele în pauza mare. Tu uitaseși. Și-a adus aminte și de carpațiul cu filtru și de cei cinci lei. Tu uitaseși.

Și ai închis laptop-ul trăgând capacul negru și peste amicul din diaspora cu memoria prea bună pentru a-ți fi pe plac. Ai rămas cu junghiul acela, ai adormit cu el, l-ai simțit toată noaptea și, chiar dacă în ziua următoare te-ai luat cu altele, de fiecare dată când îți amintești de coliba din poiana lui Toader a lui Caba, înțepătura dureroasă se răsucește între coaste, nemiloasă.      

 

Please follow and like us:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *