Cartea care se scrie singură: Carantina. Rigoarea nepăsătoare a morții. Cuvinte despre un prieten

Am tresărit înspăimântat. Draga de ea lângă mine cu ochii mari și speriați. Se trezise nițel mai devreme și butona telefonul. A murit Cornel! Am crezut că este o continuare a visului nu tocmai îmbărbătător iscat din clipoceala de dimineață. Știind că astfel de lucruri imposibile, trăite în vis, se remediază rapid când conștientizez  că de fapt am supraviețuit unui mic coșmar, m-am îndreptat de șale și am dat de două ori din cap, să mă limpezesc la minte, să intru calm într-o nouă zi, lepădându-mă de visele cele negre.

A murit Cornel, ai auzit? Iar vocea ei a pătruns ca un prosop grunjos dintr-o ureche în cealaltă  mișcându-se într-o parte și în alta. Ce-i asta? Cum asta? Cât e ceasul? Unde? Cum? Când? De ce? Și toată seria asta de întrebări, rostite sau nu, m-au readus în viața reală. O armată de dureri în cap  inexplicabile și niciodată până atunci simțite, ace ascuțite  în tâmplele amândouă,  lovituri de baros în creștetul capului și în frunte,   junghiuri de pumnal în ceafă,  au pus stăpânire pe bucățica de creier ieșită brusc din letargie.

Până astăzi, când aștern această amintire, la multe zile după acea dimineață din toiul primăverii, cumva înainte de Paștele cel plin de speranțe pentru întreaga creștinătate, acele dureri nu au mai părăsit nici o clipă căpățâna mea. Ele stau cumva la pândă pe sub calota craniană, prin spatele urechilor,  și de fiecare dată când mă găsesc mai lipsit de apărare pornesc iarăși, în marș triumfal, călcând fără milă circumvoluțiunile și așa bătucite, până pun din nou stăpânire pe teritoriile deja exploatate, înfig lancea steagurilor ce fâlfâie victorioase  cu palorile lor  roșiatic cenușii  și nu se dau duse decât multe ceasuri mai târziu, lăsând de veste că se vor întoarce.

Desigur, omul acesta, Cornel nu putea să moară așa, pe nepregătite. Prieten bun pentru mulți, prieten pentru și mai mulți, camarad de nădejde pentru o sumedenie, cu puțini cunoscuți care să-i poarte sâmbetele, deborda de exuberanță, transforma te miri ce lucru mic într-unul mare, convingând că tot ce este primprejur merită admirație. Arunca generos peste capetele celorlalți jerbe strălucitoare ce conțineau în cantități nemăsurabile poftă formidabilă de viață. Râsul lui, chiar și când în adâncul sufletului îl rodeau încercări pe care nu le dezvăluia decât celor mai apropiați, părea mereu sincer și pornit din inimă.

Omul acesta, dacă ar fi fost să moară,  ar fi trebuit să pice din picioare, dintr-un  exces de exuberanță, ori să crape inima în el de preaplin, ori să se pună la scandenberg cu moartea și să o învingă, trimițând-o să roadă pădure bătrână o sută de ani.

Cum să dispară el din viața celor din jur aproape singur, el care se simțea viu cu adevărat doar cu zeci, sute, mii de oameni alături? Să plece pur și simplu în câteva zile, măcinat pe dinăuntru de virusul ucigaș?  Care or fi fost gândurile sale de la sfârșit de viață pe care nu a apucat să le transforme în cuvinte? Cum a fost pentru el să moară singur, fără ca cineva să-l țină măcar de mână și să se uite în ochii lui pentru a-i prinde ultima sclipire de viață? Nu voi ști niciodată iar acum când scriu aceste rânduri,  acea armată de dureri   ce a pus de atunci stăpânire pe țeasta-mi idioată și-a reînceput marșul triumfător pentru a înfige noi steaguri cotropitoare cu paloarea lor roșiatic cenușie în frunte, în tâmple, în ceafă și în creștetul capului.

Am simțit în acea dimineață foarte  concret, cât de aproape este moartea de fiecare dintre noi. Nu că m-ar fi speriat moartea lui Cornel s-au aș fi intrat în cine știe ce disperare, prefigurându-mi apropiatul sfârșit. M-a intrigat pur și simplu  felul în care a intervenit pe neanunțate și repeziciunea lipsită de demnitate cu care a operat. Acest om merita, ziceam eu în mintea mea niciodată obișnuită cu astfel de drame, o ieșire din viață măcar spectaculoasă, dacă nu una din aceea pe care ne-o dorim cu toții, cu nepoții pe genunchi, trăgându-ne de mustăți. 

Iar tristețea aceea că nu poți nici măcar să îți iei creștinește rămas bun de la om, cu lumânarea dată peste sicriu rudelor îndoliate, cu păhăruțul de rachiu înghițit în două cu lacrimile care-ți curg fără să vrei să le oprești pe obrajii nebărbieriți de câteva zile, de bărbat trecut prin multe dar niciodată prin una ca asta, este mai mare decât orice lucru cu care ai vrea să o măsori.

Cornel s-a dus din spital drept la groapă și înmormântarea lui în pământul reavăn din cimitirul  străbătut printre cruci de mici adieri ale începutului de primăvară a fost deplânsă mult, însă doar departe de trupul său cuprins de rigoarea morții, de cei care l-am cunoscut.     

Please follow and like us:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *