Câteva gânduri fugare despre criza drojdiei verzi

Știm cu toții că în lume se manifestă, neiertătoare, pandemia Coronavirus. Știm că în scumpa noastră țărișoară s-a instituit starea de urgență, cu măsurile ce se impun. Știm câ s-au închis, rând pe rând, școlile, liceele și grădinițele. S-a limitat intrarea în mai toate instituțiile publice, oferindu-se soluții alternative pentru comunicare, prin internet, de trimitere a petițiilor și implicit pentru a se oferi răspunsuri la acestea. S-au luat  măsuri de suspendare a evenimentelor culturale, de limitare a accesului în muzee și în cinematografe, s-a dispus, mai nou, închiderea crâșmelor, a restaurantelor și cofetăriilor, a celorlalte unități de alimentație publică. S-a închis bazarul.

Au mai rămas deschise piețele agroalimentare, magazinele și farmaciile. Măsuri foarte bune socot, pentru că în acest fel contactul direct între oameni se diminuează și în acest fel, riscul de transmitere a bolii care a produs atâtea mii de victime la nivel planetar.

Dar nu m-am putut abține astăzi, în calitate de martor la o situație derivată din această mare  temere, de generalizare a pandemiei, să nu am un surâs amar pe care l-am ținut doar în gând, fără a-l așeza pe buze.

Într-un market respectabil din orașul Suceava, preocupările persoanelor vârstnice, prezente de altfel în număr mare, cu sau fârâ măștile acelea verzui pe față, erau strict legate de existența sau nu a drojdiei  verzi în magazin. Cine nu știe, drojdia verde este aceea la calup, substanța alb-maronie, folosită pentru a face pâine și alte produse de panificație, acasă ori prin fabrici. Mai există și drojdie uscată, considerată de gospodine lipsită de calități adevărate pentru procesul de producerea a unui aluat adevărat.

Sigur, nu mai era drojdie dar rafturile cu produse de panificație dădeau pe dinafară de pâine proaspătă venită  de la producători dintre cei mai serioși.

Făină pe raftul cu făină, era de asemenea suficientă pentru a asigura consumul de turte ori colaci multe luni de acum încolo, pentru riveranii acestui magazin.

Problema majoră însă era lipsa drojdiei. Între ele, doamnele în vârstă puneau țara la cale: la care magazin să mai încerce, s-a auzit că ar mai fi drojdie la cutare magazin de pe bulevard, ori la Tamara. Două sau trei din ele au țâșnit imediat spre locațiile aduse în discuție, furând startul.

Astăzi pe la amiază, a venit un transport de drojdie, mult așteptat, la acel market. Cunoscătoarele și, să fim rezonabili, și cunoscătorii, bărbați de la vârsta a doua în sus, s-au așezat la coadă.

Pentru prima dată de la revoluție încoace am văzut cu ochii mei ilustrarea parcă fotografică a psihologiei cozii: să se dea câte mai puțin, să  ajungă pentru toată lumea!

Chiar așa a trebuit să se procedeze: fetele din magazin au acceptat opinia generală că nu trebuie să se vândă mai mult de patru cubulețe de drojdie verde (fiecare a câte 50 de grame, n.r.) fiecărui cumpărător în parte.

Un client mai tinerel, deși cu tâmplele cărunte, a crezut că va înșela vigilența colegilor de coadă și a încercat să cumpere cinci asemenea pachețele. Ochii iscoditori ai doamnelor din spate l-au dibuit la casa de marcat, fata de la casă i-a explicat că așa s-a hotărât, câte patru pachețele, nu cinci, a luat unul dintre acele cubulețe cu substanța minune  și l-a pus în spate, bărbatul a încercat să explice ceva dar întorcând coada ochiului către privirile dușmănoase din spatele său, a zâmbit stingher, și-a plătit și și-a luat cele patru pachețele mult râvnite de drojdie verde și a ieșit rapid din magazin.

Iată cum o situație de criză, în loc să scoată la iveală ceea ce este mai bun în noi: solidaritate, compasiune, respect pentru cel din jur etc.  reînvie metehne vechi pe care le credeam demult dispărute din ADN-ul nostru național.

Sănătate tuturor!

Please follow and like us: