Câteva vorbe despre credință, empatie și pandemie

Un text despre procesiunea de aseară cu moaștele Sfântului Ioan cel Nou pe străzile din municipiul Suceava publicat de Suceava smartpress a provocat pe mulți dintre cititori să își manifeste sentimentele dar și să ia, într-un fel sau altul, atitudine. Am văzut, în comentariile la articol, puncte de vedere diverse. O nedumerire a pornit de la faptul că acest eveniment religios a avut loc cu două zile înainte de hramul Sucevei, pe 22 iunie, nu pe 24 iunie, cum a fost știut din strămoși. Desigur, Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților ar putea să explice pentru ce s-a luat această decizie.

O altă  nedumerire, transformată uneori în critică în comentariile cititorilor, a vizat faptul că mii de oameni s-au strâns la un loc, fără niciun fel de protecție sanitară și au defilat pe străzile Sucevei în plină pandemie covid vreme de două ceasuri. Și aici organizatorii și autoritățile, începând cu Direcția de Sănătate Publică și terminând cu Primăria municipiului Suceava, vor trebui să dea răspunsurile cuvenite.

Mai rămâne însă în discuție un mic aspect, irelevant pentru unii, fundamental pentru alții: Credința. În cazul de acum, este vorba despre vechea credință creștin  ortodoxă, care timp de sute de ani a reușit să insufle oamenilor din această parte a lumii încredere, rezistență și speranță. Din timpurile lui Lațcu Vodă, când moldovenii au fost insistent presați să treacă la catolicism, trecând printr-o istorie tulburată de puternicul imperiu otoman care ar fi vrut să-i turcească, mai apoi presați de comuniști să-și lepede credința veche în schimbul unui miraj bizar, cu Omul Nou, având chipul și asemănarea lui Ceaușescu, pământenii acestui colț de țară nu au cedat nimic din ce au considerat că este sfânt pentru ei: credința și speranța.

Că acestea sunt înveșmântate frumos, în biserici, mănăstiri, ritualuri, pelerinaje, contează foarte mult pentru sute de mii, milioane de suflete care altcumva s-ar rătăci, dacă speranța în ceva mai bun în viitor, pe o lume ori pe alta, ar dispărea.

 De aceea nu cred că ironiile și bătaia de joc la adresa unei mulțimi de oameni care, spre deosebire de mulți, crede în ceva mai bun, își au locul în aceste zile în care molima covid a omorât oameni cu duiumul iar solidaritatea inițială s-a topit întru totul, după câteva luni de entuziasm . Se vede că această pandemie  a făcut și mai mult decât victime,  scoțând la iveală dimensiunea reală  a lipsei de empatie, exacerbarea grijii față de propria persoană, mulți crezând că ei sunt centrul universului, ei sunt rațiunea pentru care acesta s-a configurat. Chestie logică de altfel, fiindcă atunci când mori, apreciază ei, nu mai rămâne nimic din tine care să vadă dacă universul merge sau nu mai departe.

Dar iată, mii, sute de mii, milioane de oameni, au încredere și speranță în ceva mai bun care îi așteaptă dincolo.

Please follow and like us:

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *