Colegu’ partener neobosit la drumuri bune. Vocile care bubuie în capul călătorilor din microbuzele de transport interurban

Deținerea unei stații radio instalate în mijlocul de transport pe care orice șofer care se respectă îl conduce, ține de-acum de clasificarea membrilor acestei bresle între cine este meseriaș adevărat și cine nu.

Nu este vorba, propriu zis, de un câștig în grad oficializat, ca la polițiști, armată ori ca la masoni. De fapt lucrurile sunt simple: ai stație radio instalată exiști, nu au stație, nu exiști. Alba sau neagra, nimic mai mult.

Aceste stații radio, pe care Poliția română a încercat, fără succes, să le scoată în afara legii acum câțiva ani, au devenit unelte ce sunt apreciate ca indispensabile pentru șoferii de cursă lungă, medie ori chiar scurtă. S-a inventat și un limbaj comun, care conține cel puțin două sintagme esențiale, unde doar denumirile localităților sunt altele: ”e ceva între cutare și cutare localitate?” și, desigur ”drumuri bune!”. Cel care întreabă este colegul. Cel care răspunde este tot colegul și ca atare, între cele două formulări, nominativul ”colegu’” apare rostit de căteva zeci de ori, cum e ”sir” prin castelele englezești ori  tot la fel în armata americană. Numai că în stațiile radio, toți participanții sunt pe picior de egalitate.

Cu excepția călătorilor care au treabă de la Suceava la Rădăuți, de la Suceava la Fălticeni, de la Suceava a Câmpulung, care trebuie să accepte ca zgomot ambiental buruienoasele conversații dintre ”colegii”, participanți la conversația din trafic.

Dau un singur exemplu, trăit pe un microbuz al unei firme de transport cu notorietate în județul Suceava: Ruta Suceava – Rădăuți. Tânărul șofer s-a urcat în mașină cu cinci minute înainte de plecare, este bine că a făcut o favoare călătorilor, permițându-se accesul mai dinainte în mijlocul de transport. A încasat banii de la pasageri, s-a așezat pe scaunul de stăpân al mijlocului de transport în comun, a înghițit o dușcă de cafea, a dat drumul la stație și a pornit la drum.

Nici nu s-a urnit bine microbuzul din loc, că au și început conversațiile auzite până spre fundul mașinii, cu acuratețe între participanții la trafic deținători de astfel de deviceuri. Colegu’ în sus, colegu’ în jos, dacă sunt radare ori pistoale, băga-mi-aș acolo și acolo, să le tai cauciucurile, multă m..e, dumnezei, biserici, cruci, cristelnițe etc. În spatele șoferului o domnișoară privea pe geam la peisajul anost și își făcea cruce discret când mașina dotată cu stație radio trecea pe lângă câte o biserică, nici nu mai contează a cărei confesiuni.

Șoferul sorbea din cafea și își continua drumul ascultându-și colegii care trăncăneau licențios la difuzorul stației. Câteva băbuțe, probabil navetiste la piața din Rădăuți nu cutezau să spună nimic, fiindcă urmau să mai aibă de a face cu șoferul acela, la întoarcere ori într-o altă zi.  Un domn de la Suceava a încercat să sugestioneze conducătorului microbuzului să dea stația mai încetul, că s-a săturat de înjurăturile servite în cascadă de ”colegi”. Nu s-a făcut auzit pentru că între timp, șoferul se angajase într-o conversație pe telefonul mobil cu un alt coleg, de această dată bănuiesc, chiar de muncă, la firma unde prestează și, dacă tot s-au văzut unul pe altul în trafic, al nostru urcând microbuzul spre Rădăuți, celălalt coborând mașina către Suceava, au găsit bun prilej să schimbe vorbe, ca să le mai treacă de urât. Asta cam de la ieșirea din Dărmănești și până spre capătul Bădeuțului, pe toată durata drumului prin lungul oraș Milișăuți.

Șoferul mai lua câte un gât de cafea din sticluța lui de Tedy, pregătită de acasă, cu lapte. Mașina mergea, colegii din stație se împroșcau cu noroi unii pe alții, amintindu-și cum au fost păcăliți de câte unul cum că nu este radar și a fost radar și au plătit amendă, toți la unison revărsându-și ura pe polițiștii de la rutieră care nu-i slăbesc din ochi. Am mai ascultat în jumătatea de ceas a drumului Suceava Rădăuți și câteva scurte episoade picante venite de la tiriștii deținători de stație, cu locații potrivite pentru cei care doresc momente de relaxare. În tot acest timp, tânăra domnișoară, neobișnuită cu fondul sonor ambiental oferit  își făcea cruce și la case mai răsărite, nu numai la biserici, șoferul vorbea la telefon cu amicul, centura de siguranță i se bălăngănea trasă de-a curmezișul de formă, mai sorbea din sticluța de Tedy, cafea cu lapte.

Mi-am amintit că acum vreo zece ani, un șofer de TIR de loc de prin Oltenia, plecase cu două remorci de faianță din București, cu gândul să ajungă la DEDEMAN Suceava. Era tot prin februarie, iar patronul său cheltuise bani mulți să cumpere o stație radio pe care a instalat-o în cabina autocamionului. Șoferul ar fi vrut să i se cumpere mai degrabă niște cauciucuri de iarnă. Stăpânul a spus că nu se poate, fiindcă   și ala a dat un purcoi de bani pe stație. Iar bietul șofer din Oltenia a pornit la drum, pentru prima dată spre nordul Moldovei – Bucovina – Suceava – DEDEMAN. A mers noaptea, a conversat cu ”colegii” de pe alte mijloace de transport, a întrebat pe unii și pe alții cum poate ajunge la DEDEMAN, să descarce faianța. Ține-o tot înainte colegu’, nu te abate de la drum colegu’ și tot așa.

Urmând sfaturile colegilor de pe stație, olteanul necunoscător al zonei trecuse demult de Suceava și forța Siretul, mai – mai să iasă din țară. Văzând că nu mai ajunge la DEDEMAN, iar soarele era deja sus pe cer, a întrebat o localnică: Mamaie, unde-i Suceava asta și unde-i DEDEMANUL? Mătușa l-a lămurit: băiete, trebuie să te întorci 40 de kilometri iar când vei vedea un turn mare, îi mai întreba. Omul a întors TIR-ul cu remorcile lui pline cu faianță, și a pornit în goana mare cu transportul înapoi pe DN2.

Prin dreptul comunei Pătrăuți a pierdut controlul volanului, cauciucurile cu rizurile șterse nu l-au mai ajutat, iar transportul de faianță s-a răsturnat cu tot cu capul tractor, cu șoferul dinăuntru și cu stația radio în care încă mai bâzâiau colegii, într-o râpă.

Nimeni nu a fost rănit doar că șoferul din Oltenia a trebuit să asiste neputincios la atacurile succesive ale țiganilor din Pătrăuți care s-au înștiințat unul pe celălalt și a apărut ca din pământ cu căruțele pentru a încărca faianță, împrăștiată pe toată valea. O zi întreagă a durat acel harnic du-te vino al țiganilor din Pătrăuți cu căruțele încărcate cu faianță de toate culorile, până când patronul bucureștean, care a investit într-o stație radio în loc să cumpere niște cauciucuri de iarnă a găsit o macara cu care să repună pe șosea TIR-ul devalizat de minoritarii indigeni.

Please follow and like us:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *