Mopan Suceava
Editoriale

Cum se spune la kelef pe românește. O poveste de acum peste un sfert de veac, de pe Pământul Făgăduinței

Cu un an înainte, un eveniment tragic zguduise Orientul Mijlociu. Primul ministru israelian, Itzak Rabin, fusese ucis de un conațional, un evreu ultraortodox, nemulțumit că procesul de pace din regiune se îndrepta către o direcție care nu-i convenea. Asasinatul a venit după ce, cu puțină vreme înainte, premierul Israelului, un alt important om politic evreu – Shimon Peres și liderul Autorității Palestiniene, Yasser Arafat, primiseră Premiul Nobel pentru Pace din partea Academiei Suedeze.

Atât de tare s-or fi bucurat palestinienii de faptul că primul ministru al evreilor, Itzak Rabin, fusese omorât chiar de unul de-al lor, încât o bună bucată de vreme au lăsat-o mai moale cu atentatele. Doar o dată la câteva săptămâni aflam dimineață, pe șantier, de la moșul Meir că “azi arabii nu vin”, fiindcă a fost prins de soldații Tzahal la graniță unul de-al lor, cu un pistol ori cu cine știe ce armă în rucsac, iar intrarea palestinienilor în partea evreiască a Israelului a fost oprită.

Cei mai mulți dintre arabii palestinieni își câștigau traiul dincoace de graniță, printre evrei, unde locurile de muncă erau mai numeroase și oricum, mult mai bine plătite decât în Teritorii.

De două sau de trei ori zăream de pe schelele șantierului fuioare de fum negru într-o parte ori în alta a aglomerării urbane Tel Aviv, iar Meir ne explica: Iar au pus ăia o bombă. Interdicția pentru muncitorii arabi de a trece granița putea să dureze chiar și câte două – trei săptămâni, ceea ce nu era neapărat pe placul nostru, fiindcă trebuia să facem și treaba lor.

După ce lucrurile se așezau, arabii reveneau dimineața pe șantier, veseli și cu ochii negri sclipitori ca niște mărgele sub sprâncenele groase, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat.

Într-o zi, văzurăm că în gașca arăbească se desfășura o ședință importantă. Mai apoi, din grupul palestinienilor se desprinse prietenul Ziad, îndreptându-se cu zâmbet șugubăț, spre noi: “Niko! Ma ze be romanit kelef?” (Cum se spune în românește la câine?). “Câine”, îi răspund nedumerit. “Tudaraba” (mulțumesc), zice el și se întoace în grabă la ai lui.

N-au trecut multe clipe, iar din grupul de arabi a început să se audă, mai întâi în surdină, apoi cu tot mai pregnantă intensitate: “Chine! Chine! Chine!”.

Aplecându-se peste cofrajul aticului construcției, și văzând un bătrânel ce își târa venerabilii ani sprijinit în antemergător, pe trotuarul din fața clădirii, șantieriștii arabi au pornit dintr-o dată să se scălâmbăie, țipând entuziaști: “Chine! Chine!, Chine!, Chine!”. Bătrânul s-a uitat preț de două clipe în sus, a văzut echipa de zgomote care se agita surescitată pe acoperiș, a dat din cap, văzându-și apoi de drumul său, împingându-și încet antemergătorul. Maimuțăreala a durat pe tot parcursul acelei zile, până la terminarea lucrului, reluată de fiecare dată când amicii noștri vedeau trecând pe câte cineva, bătrân ori tânăr, bărbat ori femeie, aflați în trecere pe trotuarul de dinaintea construcției pe care noi, împreună, o ridicam.

(Din cartea ”Lapte și miere”)

Please follow and like us:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Centrul de preferințe pentru confidențialitate

Necessary

Advertising

Analytics

Other