De Sfântul Ilie, o amintire veche: Strânsura de la la Voitinel

Nu era sărbătoare mai mare pentru părinții noștri în ziua de 20 iulie a fiecărui an decât Strânsura de la Voitinel, de  Sfântul Ilie. Aveam sau nu aveam chef, eram târâți peste pădure și după aceea peste toloacă, până într-un loc în care sumedenie de oameni se buluceau, care mai de care mai plini de ifose, să cumpere la cozi interminabile lucruri pe care le puteai găsi, mai ieftine, la magazinele cooperației de consum, în fiecare dintre satele din preajmă.  Acestea, cum vedeam noi, nu prezentau niciun interes pentru părinții care ne îmbrăcaseră în haine grele de “port național”,  Acolo noi eram trimiși să cumpărăm acadele bune de ronțăit cu forme de cucoș ori de cârjă, o limbă a soacrei – un lucru făcut din hârtie în care dacă suflai, acesta se lungea nesperat de mult și, nu în ultimul rând, o chestiune rotundă umplută cu rumeguș și învelită în staniol de diferite culori pe care o balansam atârnând-o de un elastic căreia îi spuneam “mingiucă”.

Părinții noștri ne abandonau, cu trei lei în  buzunar, printre marile provocări ale strânsurii și mergeau la “Joc”- un ocol înconjurat  de un gard înalt unde oamenii și femeile se învârteau după muzica ce era cântată de mai mulți oameni care erau ridicați pe un fel de observator, la mai mulți metri înălțime.

Unii spuneau că acei muzicanți erau arvuniți pentru o zi întreagă pe o sumă mare de bani. După  ce erau urcați pe platformă, scara era luată iar stâlpii erau mânjiți, după caz, cu dohot ori cu scârnăvie. Pentru a nu fi lăsați cei nemulțumiți să se miște. Muzicanții în jos ori jucăușii în sus pe stâlpi.

Noi, cei mici, eram lăsați în plata domnului, pe lângă roata norocului, pe lângă mașina de înghețată cu cinzeci de bani cornetul, la bidonul de sifon borfăind cu aromă de fistic și cu halvița de un leu.

Am pățit-o rău de tot într-un an. Frumos înveșmântat, în straie naționale, bietul de mine a trebuie să însoțesc întreaga părtie a familiei mele, la fel de bine împopoțonați, spre casă, peste toloacă și mai apoi prin pădure, cam trei – patru kilometri. Mama cu prigitoare bine strânsă pe trup, tata cu ițari vânjoși, fratele cel mare, Vasile, mai plin de sine, cel mic, Costică, cărat în brațe.

La mijloc eram doar eu, de vreo patru ani, cu costum național greu de purtat. Pe la jumătatea drumului, înainte de a intra în pădure, a venit o ploaie de Sfântul Ilie ca în vremurile dinainte. Ițărașii mei, grei cum erau, s-au înmuiat de tot. Cordeiul de cânepă cu care erau legați împrejurul mijlocului meu firav a putrezit ca la ordin și am rămas astfel, cu nădragii ținuți în frâu doar de strânsura degetelor mele și de plânsătura cu care i-am convins pe ai mei să mă ridice și să mă poarte în brațe, cât de mare eram, până acasă sugând neconvingător printre sughițuri, dintr-un cocoș roșu de zahăr, în mâna cealaltă cu o limbă a soacrei atârnând pleoștită de ploaia venită pe neașteptate. (din cartea Consemnat)

Please follow and like us:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *