DIN DANEMARCA

Dragă domnule Ghiorghiță, țin să îți transmit că am ajuns cu bine în Danemarca, în țara în care Shakespeare susținea că pute ceva iar câteva secole după aceea am constatat eu că nu numai nu pute nimic, dar nici măcar nu miroase cumva mai ademenitor. La aterizarea oscilantă printre turbinele eoliene ce se învârteau zelos în mijlocul mării, am pozat niște foci fericite, pentru că nimeni nu mai este atras de ani buni nici de pielea lor, nici de grăsimea lor, nici de carnea lor. Au rămas cel mult câțiva gură-cască și câțiva biologi ecologiști pentru care doar sunt bune de privit de la înălțime cum se zbenguie în apele liniștite, ieri cel puțin, ale Mării Baltice. Vântul, bun pentru eoliene a dat totuși bătăi de cap pasagerilor aflați la prima astfel de călătorie, care resimțit cu inima cât un purice serioasele hurducături la coborâș și s-au agitat nițel, ori au închis ochii, făcând cruce cu limba.
Cei cu experiență, piloții și drăguțele însoțitoare de bord nici nu au luat în seamă fentele pe care avionul trebuia să le facă printre palele de vânt care produc curent electric pentru așezatul popor danez.

Și am văzut că este bine așezat, domnule Ghiorghiță. Dacă nu-i încurci, cât de străin ai fi, danezii nici nu te iau în seamă. Trăncănesc mereu în limba lor cu neputință de înțeles, prin marile urbi au lăsat mulți dintre ei mașinile prin parcări și purced la treburile zilnice pe bicicletă. De altfel orașe importante, după cum am ghicit din goana unui tren dar și din vizita mai lungă, care de-abia a început, în orașul Arhus, al doilea ca mărime din țară, au rezervat rețele întregi stradale mai ales în zonele centrale, pentru bicicliști și pietoni. Mai scapă câte-o mașină, că și danezii sunt oameni, dar nu o fluieră nimeni iar șoferul, tăcând chitic, cu nasul în volan, încearcă să iasă cât mai discret din încurcătura pe care a creat-o.

Povestea pe care vreau să ți-o istorisesc în aceste câteva zile de absență din frumoasa noastră Românie este nițel mai lungă și mai complexă. De aceea în scrisoarea de azi mă voi limita la câteva concluzii ale subsemnatului, notate de pe la începutul unui traseu încâlcit al unei călătorii pe care nu o mai făcusem.

Prima imagine, după mai bine de 22 de ani de la ultima vizită: Aeroportul Otopeni, curățel în felul lui, este gazdă a unei faune bizare care, după priviri, numai de călătorii cu avionul nu are chef. Figuri tunse bizar, îmbrăcate bizar și nu mă refer, Doamne ferește, la tinerii din ziua de azi ori la tinerii de acum câteva decenii, cum am fost și noi odată. Este vorba despre acei indivizi care caută ceva anume, știm noi despre cine este vorba, și caută oportunități de-o manieră ostentativă și, să-mi fie iertată vorba, nerușinată. Și sunt, cu părere de rău constat, mulți.

Desigur, în principala poartă de intrare ori, în cazul meu, de ieșire a țării, prețurile sunt pe măsura renumelui acestei entități reprezentative. O cafea la automat, care la Suceava costă un leu, în Aerogara Otopeni costă șase lei. N-ar fi mare lucru acesta. Numai că, și mie mi s-a întâmplat acest lucru, riști să bagi bancnota în aparat, acesta să facă selecția conform opțiunilor clientului iar miraculosul lichid să înceapă a curge. Dar nu în pahar, pentru că mașinăria nu mai are pahare, ci scurgându-se inutil în jgheabul de sub mecanismul de direcționare a recipientelor din plastic. La un alt aparat, cu alți șase lei, este drept că am intrat în posesia mult-râvnitului espresso lung, fără zahăr.

De la același al doilea aparat însă, încurajată de bunul meu rezultat, partenera mea de călătorie a dorit să savureze un capucino cald, cu toate diresurile cuvenite unei doamne aflate în călătorie. A pontat ca urmare și dumneaei șase lei și a obținut un lichid incolor și fierbinte, fără urmă de altceva înăuntru decât de zahăr. Prin părțile noastre se cheamă mursă amestecul de apă cu zahăr și se folosește pentru a păcăli albinele, pentru a li se lua mierea din stup.
Un tânăr care trebăluia pe lângă aceste mașini progresiste de făcut cafea scumpă s-a uitat urât la noi când i-am prezentat problema. Desigur, aveam de ales, să cumpărăm o cafea de o calitate similară contra sumei de 15-20 de lei de la bufetele nenumărate din largul perimetru al Aeroportului Internațional București ”Otopeni”. Și totuși, la Suceava, cu 18 lei, se cumpără de la un aparat similar 18 pahare de cafea, cu sau fără zahăr, fiecare a câte 120 de mililitri, de aceeași calitate. Adică două kile de cafea. Nu-i cam mare diferența domnule Ghiorghiță?

Dar cum ”samaliotul” a venit repede, ne-am urcat la bord și am avut prilejul să admirăm cel mai fain răsărit de soare cu putință, de la 9.000 de metri altitudine, de-a lungul (sau latul? nu-s sigur) țărișoarei noastre scumpe, de-a curmezișul Ucrainei și până în inima Poloniei, la Varșovia.

Ce-am pățit acolo, ți-oi spune dragul meu domn, în epistola de mâine. Până atunci mai așez doar câteva poze, pentru delectare.

Please follow and like us:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *