În poiană la Frăsiniș, frica cea mare a răposaților de pe Remezău

În poiană la Frăsiniș, Gavril a lui Țapu, Bem bătrânul și Toader a lui Caba dau peste Moșu, molfăind în gingii, pe sub mustățile ce-i tot pică fir cu fir, niște anafură. Băi Geo, zice Gavril, de ce nu te bărbierești și tu, dacă tot ai murit? Noi ne-am dus toți fără mustață, numai tu te-ai îngropat cu dânsa, să-ți tot pice printre dinți.

Dar nu vezi că n-am dinți măi Gavrile? Las-o să cadă, că nu se mai sfârșește. Are de unde. Cu mustață am murit, cu mustață m-au prins la Judecata de Apoi, ca pe Lenin cu barbișon și ca pe Stalin cu măturoiul acela sub nas. Măcar a mea este ca a lui Zelea.

Taci Moșule că te-o auzi cineva și o s-o pățești ca Antonescu.

Dar el ce-o pățit mai mult, doar l-au împușcat. Nu-i așa măi Bem, că tot te-ai lăudat, când trăiai, că ai fost în plutonul de execuție? Nu te-am văzut pe acolo.

Lasă asta Moșule. Ai murit demult și de aceea habar nu ai, zice Bem bătrânul întorcând vorba, stingherit de minciuna lui cea veche. Antonescu a fost bun o vreme, după ce mai înainte a fost rău iar după ce a fost bun, iarăși a fost rău. A fost doi – trei ani martir, a avut statuie, stradă și bulevard, după aceea i-au luat înapoi și statuia, și strada și bulevardul, n-a mai fost martir, asta s-a petrecut după ce ai plecat din  Slatina Voitinelului, fără să ne anunți, moșnege.

Vai de steaua lui de mareșal, moșmondește Moșul, care a avut numele George, cât trăia,  printre gingiile vag cenușii unde  mestecă firele de mustață cu anafura. Dar ce v-a adus pe aici măi ciolanelor, pe toți odată? Eu măcar știu un lucru. Am perii aceia, unul cu pere roșii, celălalt cu pere răpănoase și vor să-i taie niște zevzeci care zic că n-au drum pentru motoscutere. Mă leg cu lanțuri de pomișorii mei. Aduc partizanii, îl aduc pe Motrescu, îl chem să vină cu drujba pe Radu lui Hentea, să le taie cauciucurile.

Moșule, fii domol, intră în vorbă Toader a lui Caba. Toți aliații tăi sunt la fel de morți ca Antonescu, Lenin și Stalin. A murit și Ceaușescu, și o grămadă de oameni din sat. Dacă nu ai umblat prin lume nici după ce ai murit, ai rămas în urmă rău cu știrile. Uite, eu  când ies din țintirim mai bat la câte o ușă. Oamenii, mai degrabă femeile, deschid, nu mă văd dar zic în sinea lor sau chiar cu voce tare: parcă a fost cineva. Iar pe săraca mea Zanovea, până acum câțiva ani o tot chemam la fereastră și ea se trezea noaptea strigând: Toadere, tu ești? Și mie îmi venea să plâng pentru că nu mă putea vedea dar și să râd fiindcă se speria degeaba. Dar de trei ani încoace, de când i-au cântat și ei veșnica pomenire, numai cât m-a văzut la jumătate de metru de pământ lângă ea și s-a întors nervoasă cu dosul. Cur în cur și noapte bună o fi zis ea în gândul ei, nu știu, că de trei ani de când a murit, nu-mi spune o vorbă. De când am speriat-o cu moroii lui Maftei, acum șaptezeci de ani, cred că de acolo mi se trage.

Măi Toadere, zice Bem cel bătrân, pe care tot Toader îl cheamă, nu fi mânios pe Zanovea. Paraștița mea o găsit-o  mânioasă astă noapte pe băncuța aceea de la monumentul învățătorului, de la intrarea în țintirim. I-a trecut demult de moroii lui Maftei, dar o doare sufletul de Costică băiatul, nu-i vine lui deloc a ieși din mormânt că tare a fost păclișit de foc, sărmanul. Iar tu nu treci deloc pe la el. Paraștița nu spune minciuni dar, să fiu drept, are gura cam slobodă.

Ei, oameni buni, când eram eu prin munții Tatra, luptând, apucă a  spune Gavril a lui Țapu…

Taci Gavrile! ridicară glasul ceilalți. Le știm pe ale tale din munții Tatra cum le știm pe ale noastre din Austria, Cotul Donului, Italia și de la execuția lui Antonescu…

Dar nu asta vream să vă spun măi,  aș fi spus doar că, atunci când eram eu înghețat de frig prin tranșeele acelea de omeți din munții Tatra, numai la Istina mea mă gândeam și mă încălzeam numai așa, că  o să mă întorc acasă și o să o strâng în brațe și o să facem casă bună, o să facem copii, să  creștem vite, că ne-om duce pe la nunți, vom cununa, vom boteza, vom trăi. Și văd acum că, eu am venit dincoace noapte de noapte, de ceva vreme, și pe ea nu o găsesc. O caut pe acasă, nu-i. O caut în cimitir, nu-i, o strig pe deal, pe vale, întreb de moșul Hrihoreanu care nu iese săracul dincolo de gardul bisericii, că a murit bătrân, bietul de el și nu știe niciodată nimic. Mama Raveica, mai rău ca Zanovia matale, bade Toadere, mai mult doarme. Unde-o fi săraca?

E în vale la nepoți măi Gavrile, mai are de lucru pe ceastălaltă lume, nu mai fi prost!, îl lămuri Moșu  care, plecat de mai multă vreme dintre cei vii, se uita la ceilalți ca la niște nepoți veniți să-i ceară sfătuire acolo în poiana Frăsinișului, așezați care în costum, care în strai popular, cum i-a prins vremea și obiceiul de înmormântare, când le-a fost sorocul.

Și cum stăteau ei așa, acum doar fiecare cu gândurile lor, din frunzișul întunecat apare chiar Maftei, cu pălăria aceea verzuie pe cap, cu care a trăit și cu care a fost și îngropat, speriindu-i grozav.

Măi Maftei,  bată-te să te bată! N-ai stare în gropniță? Ce ți-a venit să ne sperii? N-ai lemne? Vrei foc? Fă doi – trei pași mai jos din copârșeu și vei găsi căldură berechet!  Se răstesc toți. Îți bag un fir de curent în nadă! completează Bem bătrânul.

Maftei  găsește și el o cioată alături de ceilalți și se așează mestecând un fir de rogoz.  Ar fi fumat, dacă ar fi avut țigări și plămâni, fiindcă tot ce avea de istorisit  trebuia să fie povestit pe îndelete, trăgând din când în când dintr-o națională și scuipând pe jos destul de des, dacă ar fi avut de unde și ce.

Bade Geo, măi Gavril, măi Toadere și tu, măi Bem, cu tot cu curentul tău și cu hidrocentrala ta, nu-i a bună. Voi n-ați ieșit din sicriele voastre împopoțonate decât pe-aici, prin sat, oleacă prin Crivețe și cel mai departe pe Arșită. Dar eu am murit afară și nu m-a găsit nimeni să mă pună între scânduri. Nici vouă nu vă spun unde stau că mă dați în vileag la popă și la milițian. Dar eu pot astfel să merg oriunde vreau și să văd ce vreau și să aflu ce vreau. Nu pot, este drept, mânca ce vreau ori bea ce vreau ori fuma ce vreau, dar nici voi nu puteți, că sunteți la fel  ca mine.  

Dar iată ce am văzut eu oameni buni, și asta nu-i a bună. S-a înrăit tare  lumea de când ne-am dus. Se bat toți cei pe care i-am lăsat dincolo cap în cap ca să arate unul altuia care-i mai de care mai vârtos, cine-i deșteptul satului, și privi pe rând Maftei la Bem, la Gavril, la Toader, oprindu-și privirea la Moșu, la fel ca pe timpul nostru. Nimic nou. Doar că acum au lucruri negândite cu care se omoară unul pe celălalt. Gavrile, tu aveai un aparat de radio cu care ascultai noaptea Europa Liberă, măi Bem, crezi că nu știu că ți-ai făcut hidrocentrală pentru că ți-ai cumpărat  televizor să te uiți la Ruși? Moșule George, crezi că n-am știut că asculți noapte de noapte, din Slatina Voitinelului, Vocea Americii? Pe unde umblam eu noaptea după lemne?  Bade Toader, nu știu eu oare că ți-ai trimis băieții să treacă granița pe la sârbi? Toți voiați să plecați, numai eu, Maftei, nebunul cutului, trebuia să rămân aici, să  sperii femeile și copiii cu moroii mei.

Dar s-au dus toate. Acum abia vine groaza. Și peste ei, cei lăsați dincolo, dar și peste voi, că nu veți mai avea loc unul de altul în cimitir. Vă vor călca cei mai tineri în picioare de nu veți mai avea cum să vă  înghesuiți unul în altul…

Lasă că n-o să fie așa rău, visă cu glas tare Toader a lui Caba cu gândul la Zanovia cea îmbufnată.

Cum nu rău? Unde-oi pune-o pe Istina, când îi va veni sorocul? Se cutremură Gavril a lui Țapu.

De Paraștița mea n-am grijă, că umblă prin tot locul mormăi Bem cel bătrân.

Dar de unde așa vești, că nu-i război în lume, măi Maftei? întrebă Moșu. 

E război de-adevăratelea Moșule. Nu se împușcă, este drept, dar nu se mai lasă unul pe altul să trăiască. Se omoară la cap cu niște scule pe care voi cu aparatele voastre de radio pe lămpi de pe vremea ceapeului nici nu le-ați visat. Au acum niște lucruri prin buzunare, cam cât un pachet de țigări de mari fiecare. Apasă de câteva ori pe ele și de acolo dinăuntru ies un fel de bâte nevăzute care îi lovesc  în cap pe ceilalți ori chiar pe ei înșiși și o iau razna atât de tare de intră direct cu capetele în pereți și pică morți, după care vin să vă ocupe locurile. Nu se mai bat rușii cu nemții, rușii cu americanii,  americanii  cu japonezii. Alții au puterea.

Cine? Chinezii? Întreabă timid și destul de speriat Bem cel bătrân, cel mai familiarizat cu geostrategiile dintre toți..

Chiar ei! Strigă triumfător Maftei. Și iată martorul. Iar din tufiș iese nițel aplecat, cu palmele împreunate în semn de bună cuviință un mărunțel cu găvanele mai gălbui și nițel oblice, dând repetat din cap. El e japonezul. Nu știu cum îl cheamă, nici el nu mai știe, fiindcă s-a prăbușit cu avionul lui pe Aluniș în decembrie 1941, când a greșit drumul spre Pearl Harbour și a rămas spânzurat într-un molid, după ce aparatul de zbor a explodat și a împrăștiat prin toată poiana reviste manga de i-a  trezit pe toți dinozaurii aceea care dormeau sub mușuroaie și cu care am avut de furcă ani întregi.  L-am pus în sarcina cu lemne și l-am dus la colibă, proptindu-l de un perete. Și fiindcă a murit neînmormântat, poate umbla pe unde îl taie capul și de aceea vine cu vești din toate colțurile lumii, cât ai clipi. Așa-i bă? Se întoarce Maftei căre japonejul sfrijit. Hai! strigă omul galben cu ceva ca un fel de cască pe țeastă.

Unde hai? se contrează Gavril.

Stai liniștit. Zice că da, așa-i pe limba lui, îl calmează Maftei. Băiatul ăsta spune că dușmanii lui, chinezii, au întornocat un fel de arici cu solzi, un mandolin, cu un liliac, dintr-acela care zboară, nu de acela cu flori din fața casei lui Ilie a lui Puzdre, și ai ieșit o gânganie așa de mică de nu o poate vedea nimeni. Asta intră în om, dă de câteva ori din coadă și gata cu el. În copărșeu sigilat și huștiuliuc în groapă, peste voi.

Doamne ferește, nu se poate asta! Hai înapoi la țintirim! strigă unul dintre ei. Și toți din prima scenă își luară zborul.

Măcar s-o trezesc pe Zanovia, s-o trag mai lângă mine! Gândi cu voce tare Toader a lui Caba.

Maftei și japonezul, rămași singuri în poiană, în bătaia lunii.

Hai măi gălbează, poate găsim niște râșcovi. Și remezeanul înalt, cu pălăria lui verzuie dată pe ceafă  îl ia pe după umeri pe asiaticul sfrijit și ghebos,  cu casca lui de pilot Zero atârnându-i anapoda pe scăfârlie.

Please follow and like us:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.