Io, la Revoluție
Și io, Mugur Geu, am fost la Revoluție. Avui 20 de ani. Ce-i mai avui!… Tânăr, proaspăt, absolvent al Liceului ”Ștefan cel Mare”, de vreo doi ani (elev nici prea prea, nici foarte foarte, dar acolo, moț-boț de humă, discipol al unor profesori eminenți, ce m-au învățat carte, altfel nu ajungeam să mă citiți), tăiam frunze la câini în Suceava.
Neintrând la Facultatea de Drept din prima, (în 88 se intra greu de tot, îți trebuiau recomandări de la partid, să-l știi pe de rost pe Ceaușescu, să știi materialismul dialectic și istoric etc; personal am mituit cu 100 de lei, albaștri, un portar de la REMAT, să-mi dea o adeverință cum că am adus nici mai mult nici mai puțin decât o tonă de fier vechi, care tonă îi trebuia unui mare prost de la partid, care pe urmă a ajuns, culmea, și mare ziarist, la fel de prost, să-și facă planul cu mine), mă sictirisem și nu mai dădui din nou la ”fac”, anul următor.
Babacii, adică, bătrânii mei, care erau dizidenți de rupeau (tata fura în draci de la Străduința, deci lupta împotriva sistemului din interior!, până când un paznic, nemulțumit că tata fura mai puțin decât el, l-a dat în gât), îmi spuneau să-mi caut de lucru. La Partid, partidul unic, doamna Maria Buzuleac și regretatul Constantin Sofroni nu găsiseră o soluție pentru mine. Erau soluții, pe vremea aceea, peste tot și oriunde, puteai să fii idiot din naștere, dar încă nu se găsiseră soluții… Fiecare cu norocul lui…
La Revoluție, să fi fost ora 16, am luat o botă grea, dar botă, frate!, pe spinare, pentru că am refuzat, la îndemnul unui popă bicisnic, să mă pun în genunchi, în fața Bisericii Catolice – eu, marele ortodox, cu o băltoacă la fel de mare, plină de noroi, în față-mi! – atunci când rostea aferat, ”Tatăl nostru”, neuitând să completeze că ”lumânările costă 2,3 sau 5 lei bucata. Unul dintre revoluționarii lu Pește m-a făcut una cu pământul, simplu, poc!, o botă în regiunea dorsală intercostală, transformându-mă, pe loc, în musulman ce ascultă rugăciunea imamului… Uitam. Pe la ora 14, împins din urmă de mulțimea de puștani exaltați care voiau să ia cu asalt Miliția, ca să nu intru direct cu capul în geamul imens de la parter, l-am ferit cât am putut, punând unul dintre coate în față. Geamul s-a făcut țăndări într-o clipită, cum era să se facă și insurecția de la Miliție… ”Cine a spart geamul?” s-a auzit, din mulțimea de revoluționari, parcă de nicăieri, în liniștea care s-a lăsat deodată, o voce imperioasă, de administrator de bloc, de parcă l-ar fi avut pe inventar. ”Băi, ori e revoluție ori ce e asta?” am răcnit cu ochii cât cepele, băgându-mă cu tupeu, să nu mă ia cineva la palme, în ochii cât cepele ale celor din jurul meu. Și am pătruns în Miliția pustie…
Pe urmă, am mai păzit banca, BNR-ul, eu și văru-meu, pe la vreo 2 noaptea, fără arme, fără nimic în mâini, doar cu două bandane din culorile steagului românesc, împletite ca un colac de Crăciun, pe frunte. A venit o patrulă formată din gărzi patriotice și un căpitan MAN. Ce făceam noi acolo, pe trotuar? Parola! Parola mă-tii!, i-am spus în gând, noi fuseserăm trimiși de la Comandamentul Revoluției… Omul, un hâtru, și mustăcios pe deasupra, și-a dat seama pe loc că eram, și eu, și văru, exponenții fraierilor pe Pământ!… Luați de-acilișea!… și a scos omul o sticlă de whisky, Balantaines plus un cartuș de Kent. Auriu. ”Șușaua!”, a adăugat scurt căpitanul și, de-atunci, n-am mai păzit nicio bancă.
Numai văru a fost oarecum nemulțumit de Revoluția de la Suceava, întrucât eu, la împărțeală, i-am dat numai 4 pachete de Kent. ”De ce văru?” ”Pentru că eu sunt mai mare!”
Asta am făcut io la Revoluție.
Ceva comentarii?
