”Kalimera”, volum semnat de Neculai Roșca, lansare de carte vineri 28 februarie 2020, la Muzeul Național al Bucovinei

Vineri, 28 februarie 2020,la ora 17.00  în sala de evenimente a Muzeului Național al Bucovinei va avea loc lansarea celui de-al treilea volum semnat de Neculai Roșca, directorul publicației online Suceava smartpress. Autorul cărții denumită ”Kalimera”, vă așteaptă cu drag la acest eveniment iar pentru mai multe detalii, îl lăsăm să vorbească pe domnul profesor Victor Iosif, cel mai potrivit să critice prestația autorului, că doar i-a fost profesor. Îi mulțumim!

 Kalimera – un fascinant roman bucovinean al devenirii și al cunoașterii de sine

Ca să nu rămână nebăgate în seamă cele văzute, auzite și trăite de „purtătorul de amintiri” Neculai Roșca, acesta le-a îmbrăcat în cuvinte potrivite, conturând un fascinant roman bucovinean în care realul și fantasticul, biograficul și ficționalul interferează într-un spațiu necenzurat al copilăriei și tinereții.

Felul în care scriitorul structurează narativ un ansamblu de convenții menite să atragă cititorul într-un joc subtil, îl motivează pe acesta pentru a se activa emoțional în acest demers al călătoriei în timp. Osmoza prezentului cu trecutul anilor de ucenicie într-ale vieții implică un flux de trăiri zăgăzuite în conștiința personală până ce și-au câștigat dreptul de a fi împărtășite și altora.

Împrejurările care au inspirat titlul cărții se leagă de drumeția proiectată la peștera Gotca (deasupra Chiliei lui Daniil Sihastru de la Putna), un exercițiu specific în traseul inițiatic și o zonă de referință specială în deschiderea romanului. Cuvântul grecesc de salut Kalimera (Bună dimineața!) primește o conotație mult mai largă și generoasă, consfințind prietenia: „Alții vor spune că înseamnă altceva, dar eu cred că prietenie înseamnă, pentru că asta simt eu acum”.

Titlurile și subtitlurile capitolelor vizează enunțuri insolite, care lasă de înțeles că tot ce urmează merită a reține interesul lectorului:

Pașol na turbinca vidma; Niște dinozauri mici și aproape prietenoși; Mersul cu melcul, băbuța și șeptica; Sânge tânăr, voinicie cât cuprinde și nota patru la purtare (Descrierea ostașilor, piepturi dezvelite, arme, flamuri și aliați încurcă-lume); Kalimera Africa de Sud! Hărnicia înnăscută a omului versus lipsa obiectului muncii; Cum au mânjit cu sânge moroii pereții colibei lui Maftei”.

Pe lângă valențele familiare, ironice, ludice, ale registrului stilistic cu care operează autorul, acesta dă frâu liber efuziunii lirice și admirației în preajma peisajului, cu spontane tresăriri filosofice:

„Ce am văzut noi din vârful dealului, ar trebui să vadă fiece om, măcar o dată în viață, pentru a se dumiri cât este de mic în fața naturii mărețe […] Acolo am simțit pentru prima dată fericirea în stare pură  […] Din stânga, din dreapta și din spatele nostru eram supravegheați de pădurea maiestuoasă, tăcută și indiferentă. Dinainte, o spectaculoasă prăpastie, de numai câțiva metri, dar care oferea o deschidere aproape cinematografică înspre cel mai frumos apus de soare care s-a pomenit în Obcinele Bucovinei de când mi-au fost hărăziți ochii mei să vadă”.

Însă acești „cireșari” pe drumuri de munte primesc și o lecție despre fețele diferite ale lucrurilor în viață, precum vremea schimbătoare care i-a surprins pe înălțimile peșterii Gotca:

„Frigul crâncen ne-a scos repede dintre paradisiacele eresuri. Se îngâna, cum se spune, ziua cu noaptea, licuricii erau demult retrași în văgăuni, soare deloc, lună măcar nici atât, doar o mâzgăleală de nori cenușii ne dădea cu tifla printre crengile copacilor din jurul mirificei de cu o seară înainte Kalimera, acum o incintă umedă, cenușie și urât mirositoare”.

Simboluri ale unei istorii străvechi își fac simțită prezența, altoind în generațiile ce se succed reflexe ale unor energii identitare:

„Bântuiau dinozaurii cei mici pe dâmbul Alunișului, ridicat din vechea mare Tethys, își lăsaseră pe șforacuri, ici-colo, ciolanele împietrite, și apele învolburate le coborau la vale […]”.

Lumea poveștilor și „sfielile puber-adolescentine” consonează cu apariția micilor saurieni de pe valea Remezăului:

„Noi ne ghidușeam în vacanțele de vară cu dinozaurii cei pitici, care se iveau mai întâi sfioși de sub molizii stufoși, plantați după tăierile rase din vremea sovromului”.

Aceste creaturi fantasmagorice sunt o metaforă a universului imaginativ, cu tot farmecul și unicitatea trăirilor pe care le presupune inocența acelei vârste:

„[…] niște progenituri de dinozauri pitici și fanfaroni și porniți pe fapte mari doar când coborau în gașcă pe șforacele din pădure și care însă deveneau repede mielușei când erau chemați acasă spre adâncul dâmbului Alunișului, la momentul cuvenit, de mama lor grijulie și severă”.

Trecerea dintr-un timp în altul este surprinsă admirabil într-o frază care poate fi considerată, din acest punct de vedere, antologică:

„Dinozaurii se mutau, vară de vară, tot mai sus pe cracul Remezăului, ne creștea mustața și numărul la încălțări, spre disperarea alor noștri”.

Asemenea lui Don Quijote, cel obsedat de idealul cavalerismului, adolescenții de pe plaiurile vicovene care frecventează discoteca satului consideră o nobilă datorie în a apăra onoarea vreunei Dulcinee. Neînțelegerile mocnite degenerează în cele din urmă într-o adevărată „bătălie”, menită să reașeze lucrurile în albia firească a primatului legitim al băștinașilor împotriva oricăror pretenții de autoritate străină.

Uzând de o retorică a hiperbolei, descrierea răfuielii între flăcăii înfierbântați cu strigăte provocatoare, cu pumni și pietre împărțite generos între cele două tabere, este demnă de o epopee homerică, încât conflictul e asociat cu impactul atentatului de la Sarajevo, iar bătaia începută la Căminul Cultural și desăvârșită la Halta C. F. R. amintește de conflagrația mondială.

Această viziune „eroică” este copios condimentată cu ingredientele parodiei, iar protagoniștii își pun în final o legitimă întrebare: Qui bono? Cui folosește ce s-a întâmplat și dacă actanții mânați de nobile intenții își mai pot revendica vreun titlu de glorie:

„Au fost eroice luptele lor de pe peronul stației de la Vicovu de Jos ori s-au dovedit a fi doar niște rușinoase comportamente de adolescenți pasibili de sancțiuni penale?”

Neculai Roșca are darul de a  defini plastic, din câteva trăsături de condei, oameni și locuri, instituții și categorii sociale, stări de fapt și stări de spirit specifice împrejurărilor:

„În vremea aceea, ca și în aceste vremuri, enumerarea numelor mari ținea loc de cultură generală”; profesorii de la Liceul de Artă din Botoșani erau „mai mult interesați de propriile lor creații decât de ale noastre”; Botoșanii din Vechiul Regat este locul „unde se coace pâinea cu strujeni și mămăliga se face cu tizâc”; când vorbim de fapte vinovate care „s-au petrecut în timpul Războiului Rece, orice considerații etice trebuie să țină cont de contextul istoric”.

Autorul se identifică, prin tot ce simte și ce gândește, cu povestea comunității care se încheagă odată cu propria poveste, iar personajele se legitimează fiecare „după vorbă, după port”, ilustrând un album al mitologiei personale. Sunt figuri emblematice pentru cadrul familial, social-cultural, profesional, și tot ce ține de timpul istoric în care se derulează povestea: părinții (mama Maria și tatăl George), bunica (mama bătrână), megieșii, gospodarii satului, cunoscuți și după poreclă (mătușa Zanovia și Paraștița, Avrămnia, Huzurica, Vasile Calancea a lui Sâdur, Vasile a lui Vlăișan, Petrea Democratu, Ilie a lui Arsân, moșul Maftei), prietenii (Gică Calancea, Ion a lui Ștol, Ilie Ursu, Cristi, Adi și Adrian, Mișu), dascălii (pedagogul Ciobanu, inginerul Firicel). Pentru toate aceste modele intervine cu detalii biografice și comportamentale  naratorul în diverse ipostaze: martor, actor și comentator al evenimentelor.

Un întreg capitol este despre Teodora, pentru că are „un suflet atât de mare și de rotund”, „o inimă atât de puternică” și care dovedește că „ea ar putea ține în viață, pentru o bucată de vreme, un univers mai greu decât cerul ținut pe veci în cârcă de titanul Atlas”.

În familia țărănească, reperele identitare se stabilesc urcând uneori cu numele până la al cincilea neam. Chiar și în asemenea cazuri, ponderea o are ascendența feminină dacă e vorba de o femeie puternică, precum este însăși mama lui Nicu Roșca: Măria lui George a Cilinii a lui Precup a lui Anton a lui Iosub.

Uncheșul Gavril a lui Țapu, veteran al celui de Al II-lea Război Mondial, este unul dintre românii care, „împinși din spate de sovieticii chercheliți vânau nemții lui Hitler prin munții Tatra, până ce rușii i-au lăsat în urmă și s-au dus rapid să câștige războiul”; el „știa să amestece poveștile mai bine, fiindcă asculta la radio în căsuța lui Europa Liberă și Vocea Americii”.

Figura pedagogului Ciobanu este văzută prin contrast cu a fetei sale: „Pe cât era taică-su de cărpănos, pătrat și urâcios, pe atât era tânăra domniță de subțirică, diafană și nu mai știam cum”.

Mătușa Zanovia „era cea mai documentată dintre toate babele din sat”, domnul Vasile Ghețău este „impiegatul bătrân și trecut prin toate cele”, iar ceata tinerilor îi înscrie pe „Nicușor cel cu mustață à la Zelea”, pe „Sandu Hocheistul”, „Vasile Caratistul”și alții cu porecle de tot felul.

În spiritul aceluiași imbold narativ ce nu-i dă pace scriitorului și personajelor sale, cartea are meritul de a ne oferi, fără a face caz de aceasta mai mult decât s-ar cuveni într-o poveste despre sine și despre alții, observații, comentarii și descrieri cu tentă monografică. Altfel spus, desprindem informații care țin de geografia fizică și umană, de climatul istoric, biologic, social și spiritual al Vicovului și al Remezăului originar, satul mirific care i-a încântat copilăria lui Nicu Roșca.

Dealul Leahului, Dealul Babei, Caliuha, Crivețele, Alunișul, Dealul Slatinii, Stânișoara, Tabla, La Huzurica, La Axânețe, Măgura, sunt doar câteva toponime din care reiese configurația terenului de la poalele Obcinelor Bucovinei. Mai puțin recunoaștem în realitatea zilelor noastre universul rustic din țesătura povestirilor de tot felul. În aceste coordonate se înscriu datini, obiceiuri, îndeletniciri și activități lucrative la care erau antrenați și copiii, în buna tradiție a gospodăriei țărănești: „la pus barabule în spatele casei”, „la păzit vitele să nu iasă din pădure în țarină”, „la scos gunoiul din grajd”,,la cosit în poiană”, „la strâns fragi și bureți în pădure”; la clăci și șezători în ceas de seară.

Uneori, când gândul îi zboară către „zăpezile de odinioară”, cel de astăzi, cuprins de îndoieli filosofice, nu-și poate reprima o strângere de inimă: „Unde a dispărut lumea aceea în care câteva crăcane și câteva crengi așezate deasupra însemnau, după caz, colibă, tractor, excavator, gospodărie, grădină?”; „cum eram liberați din armată la 19 ani și trei luni ca să ne apucăm de treabă, dimineața la fabrică, seara la facultate, zi de zi, săptămână de săptămână, semestru după semestru, an după an”; „[…] aceste lucruri au avut loc cu adevărat așa cum mi le amintesc, s-au petrecut dar oarecum diferit, ori nu s-au întâmplat niciodată?”

Pentru oricare bucovinean trăitor în așezările ce se înșiră de o parte și de alta a râului Suceava, de la izvoare către șesuri, felul cum vorbesc în carte sătenii de pe Remezău înseamnă „acasă”. Forme și expresii lexicale neaoșe (șcarp, șforac, cosiș, barabule, harțag, duhăneau, naft, achipuiau, rubzacuri, „cur în cur și noapte bună”; „să mă fac chitic”; „să nu vă păclișâți prin pădure”) conferă un farmec aparte limbii folosite în vatra țărănească.

Accentele etnologice, folclorice, mitologice ale filonului epic ilustrează o cultură arhaică și un depozit legendar bine conservat în comunitatea rurală bucovineană din a doua jumătate a secolului al  XX-lea. Și, dacă socotim că au rămas tot mai puțini mărturisitori despre satul patriarhal, atunci chiar și numai acest argument îl absolvă pe autor de „vina” asumată, a spovedaniei scrise.

„Mica istorie”, ca parte a istoriei mari, s-a păstrat în memoria colectivă  „din neam în neam”, cu semne și mărturii, unele din auzite, altele trăite. Se spune că în vremurile voievodale Ștefan Vodă ar fi adăstat în aceste locuri „într-o noapte, cu una Paraștița, băciță de la Vicov care își păștea mioarele prin poienile Alunișului, Stânișoarei și Măgurei, pe timp de vară”; că „Maria Tereza a făcut drumul cel mare, peste Dealul Leahului”; că prin păduri și peșteri precum Gotca au sălășluit haiduci; că „moroii nu sunt numai prunci care au murit nebotezați”, dar și „ruși bolșevici împușcați de români și de nemți în tranșeele din Poiana Alunișului”.

Descoperim cum s-a făcut colectivizarea și ce pacoste a fost aceasta, după ce unul ca Ionete din părțile Remezăului „trimisese la București lut de sub gămada de gunoi din spatele grajdului, ca să le arate comuniștilor că e pământ bun la Vicovu de Jos pentru colectiv”; învățăm cum era  lucrul la pădure și cum „se corhăneau molizii ale căror trunchiuri erau mai apoi coborâte cu funicularul pe linie până în depozitul din capătul Remezăului, de la Barieră”; facem cunoștință cu liceenii rădăuțeni „condamnați an de an să participe la barabuliade”; aflăm cum se ieșea „la plantat ori la descopleșit ori la curățat cărările de la Urzicărie la Stânișoara și până în Poiana Alunișului, pe Linie, fiindcă trebuiau să vină ștabii cei mari de la Suceava ori de la București însuși Ceaușescu, la vânătoare”; ascultăm „proorocirile Martorilor lui Iehova care bântuiau și ei prin sat, tot pe ascuns, de teama arestării” și înțelegem „spaimele de sfârșitul lumii ale Paraștiței și ale Mamei Bătrâne”; ne putem imagina ce impact aveau „înfricoșătoarele povești ale femeilor strânse lângă stativele mamei, la lumina lămpii”, cu furca de tors, pe când aceasta „mai da la vatale” și „țesea scorțuri cu ruje și lei” ca să le vândă la târg la Rădăuți.

Secvențe relevante reconstituie pe alocuri prelungita tranziție post-decembristă cu păcatele și iluziile deșarte, cu mirajul migrației și al îmbogățirii rapide, cu falimentul economiei și șomajul în masă, cu inflația progresivă și corupția la ordinea zilei, cu jocurile piramidale și alte înșelătorii prin care a fost speculată buna credință a oamenilor, iar unele dintre acestea frizează comicul, în varianta românească de a face haz de necaz, ca în episodul „Africa de Sud”:

„Din când în când, la un șpriț, unul dintre amicii din fostul atelier mecanic al filaturii de mătase de la fosta IFA mai scotea din portofel hârtia cu permisul de plecare la muncă la celălalt capăt al lumii, analizau toți mesenii ștampila cea mare și semnătura tot mai afectată de timp aplicată de moșneguțul rotofei, râdeau unul de altul și de cât de naivi au fost cândva, dar, conștientizând că cei 3000 de lei depuși în sertarul excrocului abia dacă acopereau acum un rând de șneapsuri, îl înjurau de mamă pe el și pe domnișoara lui și spuneau: Hai noroc!”

Ziceri proverbiale, citate din clasici, vorbe de duh, truisme, sunt răstălmăcite, contrazise și luate în răspăr în aceeași notă umoristică prin care tratează referințele livrești din expuneri, monologuri, dialoguri sau descrieri: „vorba ceea: rău cu rău, dar mai rău fără rău”; „Treaba domniei sale, dar eu trecând Siretul mi-am dat seama că apa nu-i chiar atât de rea […]”; „Aburii dimineții, vorba poetului, nu începuseră a se desface […]; „când tremuram ținând pe genunchi minunatele colege de liceu în naveta noastră zilnică cu trenul către istoricul liceu cimitir al tinereții noastre, și pe care, între noi fie vorba, îl puteam atunci și acum, oricând, contrazice cu bune argumente […]”; „toate lucrurile păreau, vorba francezului Poincaré, «pris à la legère»; „Cum spune Sfânta Scriptură, sau aproximativ, a fost o noapte și apoi a fost o dimineață”.

De altfel, umorul sănătos, ironia și reflecția autoironică gravitează asupra întregii construcții epice. Acestei dimensiuni stilistice îi corespunde o tonalitate specifică, generând pofta de râs în multe cazuri ce ar putea fi asociate comicului de situație, de limbaj, de nume, de caracter:

„[…] ne mândream că avem gagici, ele neștiind sărmanele prin câte vise umblau, noapte de noapte”; printre vitejii care alcătuiesc „marea oaste a flăcăilor” se numără „Tarzan din Burceni, tare la skanderberg”, „Teo, purtătorul de stindard, dar fără steag”, „Dorel, aspirant la membru în gașcă”, „Ilie Ursu, cu mușchi de fier”; în timpul bătăliei de pe peronul haltei din Vicovu de Jos, „domnul Ghețău, impiegatul, rămăsese blocat în buda de lemn denumită «Toaletă Bărbați Femei»”; fiindcă nu mai văzuseră lumină electrică, gospodarii veniți să stingă focul în bordeiul lui Maftei descoperă că „înăuntru nu era nimeni, iar de sus atârna de un fir negru o pară luminoasă, cum nu se mai văzuse niciodată în acea parte a lumii”.

Nota particulară a discursului auctorial o constituie coexistența unui dublu registru – serios și parodic, cu nuanțe reflexive, comentative, emotive, speculând curiozitatea cititorului.

Urmându-și chemarea, jurnalistul Neculai Roșca a crezut sincer în temeiurile misiunii sale, dar peste ani s-a confruntat cu criza morală din sistem și cu abandonul principiilor cărora s-a dedicat:

„Am luptat mai departe, cum am învățat, pe toate fronturile unde eram chemat să-mi folosesc priceperea și armele. Într-o zi am remarcat că nu mai deslușesc clar cine este invadatorul și cine este indigenul       ”.

Dezamăgit de cei care „livrează prin discursul propriu mai multe imperative decât condițional-optative”, el refuză „să intre cu zâmbet smerit și privire respectuoasă în camarila omului fără îndoieli și își asumă bucuroși mai apoi ridicola tehnică de lingușire”. În consecință, se retrage, căutându-și cu mintea „locul în lumea cea veche, devenită deodată lumea nouă”.  Și se produce o iluminare, iar rosturile noi prind contur, pentru că, vorba autorului: „[…] avem acum cea mai puternică, folositoare și cu neputință de anihilat armă – memoria, și nimeni nu ne poate interzice să o folosim”.

Kalimera poate fi revendicată ca scriere bucovineană, întrucât spiritul locului își pune amprenta inconfundabilă, dar este totodată, prin excelență,  un roman al copilăriei și al tinereții de oricând și de oriunde, conceput într-o manieră personală, în care ne regăsim cu toate cele ce țin de avatarurile vârstei începuturilor. Autorul adoptă un stil original și reușește să capteze atenția și să dea o replică modelelor clasice, ieșind din tiparele convenționale.

Cartea implică, așadar, un exercițiu al cunoașterii de sine pentru că, reconstituind povestea propriei deveniri într-un timp istoric dat și în împrejurările care au concurat la maturizarea noastră, ne putem elibera prin amintiri și putem înțelege logica întâmplărilor care ne-au marcat viața, descoperind „cum eram de fapt, privindu-ne de la trei-patru decenii distanță”.

Prin urmare, îl încredințăm pe autor că nu e cazul să-și ceară iertare pentru că „a atins tastele” din care au ieșit la lumină, după Consemnat și Lapte și miere, aceste noi pagini memorabile, care sunt pentru cititor un prilej de a petrece niște ceasuri de lectură cu folos și cu încântare. Și, mulțumindu-i pentru aceasta, îl salutăm și-l așteptăm în continuare. Kalimera!

                                                                       Victor Iosif

 

Please follow and like us:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *