METAFORIZĂM…

Chestiune lingvistică, de semantism, specializată, s-ar spune, dar de fapt, este una de cultură cotidiană, generală, și chiar de eficiență în palierul vieții practice, în lumea mijloacelor, a uneltelor de care uzăm în urmărirea reușitei maxime cu efort minim, adică de civilizație.
Ei, te pui cu limba română, auzi destul de frecvent – adevărat că pe la românii, nu neapărat foarte școliți, care mai au răgaz contemplativ și remarcă, încântați ori încurcați, fie capacitate generoasă de sugestie, de comunicare simultană în mai multe planuri a limbii lor, fie dimpotrivă, pe acest fond, dificultatea de a activa, din fasciculele de înțelesuri care se aprind brusc și își propagă influența la mai orice rostire, doar pe acela necesar, cu blocarea totală sau selectivă a celorlalte.
Asta și pare să înseamne o practică pe terenul vorbirii efectuată cu ”simțul limbii”. Simț pe care nu-l deținem în mod egal și pe care, chiar dacă învățătura îl poate ameliora, nu-l dă școlirea instituțională. Drept care acel ceva mai mult aproximat decât desemnat de sintagm ”simțul limbii” rămâne …”simț”.
Da, dispoziția în discuție a limbii române există – și este un fapt cultural și un dat energetic, proba unei înzestrări remarcabile care se pune la dispoziția vorbitorului precum aceea a unei grădini luxuriante în care simțurile celui care intră au ce face, un atestat, probabil, de vechime, de uz îndelungat și bogat. Dacă, însă, în comparație cu alte limbi lucrurile stau într-un fel sau altul, asta nu-i lesne de știut, nici neapărat util și e mai cuminte să se evite discuția.
De ce? Pentru că limba este, proxim, un mare și complex depozit sistemic de ustensile și este, firește, important ce s-a acumulat acolo în timp ca materialitate specifică și ca potențilitate funcțională, dar este și mai important cât și cum vorbitorul și uzul momentului actualizează, folosesc, pun la treabă ceea ce li se oferă. Cu alte cuvinte, meșterul zilei – ce știe și ce poate să facă și ce face propriu-zis acesta când intră acolo.
Dispoziția de care vorbeam nu este doar a limbii. Vorbitorul român însuși are o astfel de dispoziție, generată în istoria lui și în contextul lui de viață, element propriu de mentalitate, de cultură și de acțiune – și pe care probabil că, în timp, a imprimat-o limbii lui, iar aceasta a preluat-o, a dezvoltat-o, a păstrat-o și a transmis-o pe cont propriu.
Însă pare destul de sigur că vorbitorul român are, pesemne că de multă vreme, o mare și acaparatoare dispoziție, să-i zicem, meraforică. Metaforizăm, poate că istoric, din nevoia interioară de a spune ceva prin altceva decât obișnuit – ca să transmitem înțelesuri și subînțelesuri, ca să se dea numai o sugestie într-o privință, ca să spunem unora una și altora alta în același timp și cu aceleași cuvinte, ca să fim subtili într-o acțiune comunicațională. Dintr-o mulțime de motive de factura subversiunii, dar și, cu siguranță, în perspectiva unui efect din gama esteticului: obținerea unei emoți, impresii, surprize, comicului etc. Astfel mai cu seamă românul se va fi născut poet.

Dar tot acest preambul îmi era necesar ca să spun că și aici, inclusiv, deci, pe terenul românului născut poet, funcționează legea aspră, care numai aparent nu prevede sancțiuni, a adecvării.
Adică metaforizăm, dar nu oriunde, oricât, oricum. Metaforizarea neadecvată devine medicamentul care ucide, pentru că metafora utilizată neadecvat poate deveni otrava comunicării. Cu siguranță că abaterea de la adecvare în domeniu o viza Marin Sorescu atunci când, acceptând că românul s-a născut poet, completa că la doi români sunt trei poeți…
Iar dispoziția noastră pentru a metaforiza neadecvat este și ea mare.
Iată și o speță exemplificatoare.
Majoritatea proceselor verbale de sancționare a încălcării regulilor de circulație pe drumurile publice constată, cu privire la contravenient, că ”a condus auto marca… având nr. de înmatriculare… cu viteza de… în localitatea…, abatere depistată cu aparatul radar marca… seria…, montat pe auto…”, și menționează baza legală a sancțiunii – în cazul de față, art. 121 din H.G. 139/2006 și art. 108, alin. 3 (corelat cu art. 101, 2 – fără relevanță în contextul discuției) din OUG 195/2002, reproduse aici:
Art.121 din H.G. 139/2006, (1) Conducătorii de vehicule sunt obligaţi să respecte viteza maximă admisă pe sectorul de drum pe care circulă şi pentru categoria din care face parte vehiculul condus, precum şi cea impusă prin mijloacele de semnalizare.
(2) Nerespectarea regimului de viteză stabilit conform legii se constată de către poliţiştii rutieri cu mijloace tehnice omologate şi verificate metrologic.
Art. 108 din OUG 195/2002), 3. Depășirea cu 31 -40 km/h a vitezei maxime admise pe sectorul de drum respectiv pentru categoria din care face parte autovehiculul condus, constatată, potrivit legii, cu mijloace tehnice omologate si verificate metrologic.

Or, suntem în plin și deplin metaforism neadecvat. Nu știu și nici nu sunt curios să aflu ce reacție s-ar obține în Justiție la contestarea unui astfel de proces verbal poetic. Obligatoriu mi se pare ca în motivarea sancțiunii să se invoce conținutul dacă nu chiar sintagmele textului legal. Altfel ceea ce rezultă este, ca aici, de domeniul bazaconiei. Ceea ce consemmnează agentul de circulație (cutare ”a condus… cu viteza de…” ) nu este faptă vizată de legislația circulației și nu se constată cu mijloacele tehnice la care face referire legea.
Legislația se referă la ”respectarea vitezei maxime admise”, la ”nerespectarea regimului de viteză stabilit conform legii”, la ”depășirea cu…km/h a vitezei maxime admise” și nicidecum la …viteza cu care șoferul a condus. Această viteză, cu care șoferul a condus, nu este ușor de spus ce înseamnă, la ce se referă (poate că la viteza mișcărilor, gesturilor, reacțiilor lui în timpul conducerii autoturismului) și în orice caz, nu interesează, nu este vizată de legislația rutieră, nu se constată de către polițiști cu radarul omologat și verificat metrologic…

Am discutat chestiunea cu un ofițer de Poliție Rutieră și nu mi-a dat dreptate. Mai mult, cred că i s-a părut observația mea o glumă, o chichiță sau chiar un lucru neserios. Hai, domnule, că e același lucru.
Iar eu cred, chiar fără voie de la Poliție, că acest tip de metaforism este una din bubele noastre. Adevărat, o bubă culturală, de a cărei durere mai nimeni nu țipă. (A. B.)

Please follow and like us: