Moartea bună, dragostea, ura și atingerea diafană

Moartea unui om care a dobândit în cursul vieții sale o   notorietate anume,  produce reacții dintre cele mai diverse în atitudinile celor care i-au supraviețuit.  Cu oarecare strângere de inimă am urmărit felul în care  în spațiul online  se comentează, de către cei care respiră bine mersi, un eveniment trist. Infectat cu virusul pandemic, un bătrân de peste 90 de ani, cu rang înalt în Biserica ortodoxă, a murit în timpul nopții, după ce trupul lui uscat și firav, vechi  de aproape un secol,   a fost chinuit o lună întreagă într-un salon de terapie intensivă, cu injecții dureroase, cu medicamente greu asimilabile, cu intubări, cu ventilație mecanică, cu administrări de plasmă extrasă din sângele unor pacienți deja vindecați,  fără să aibă la dispoziție decât un singur mijloc la îndemână,  de a pleca dincolo, unde era încredințat că îl așteaptă Altcineva: să aștepte ieșirea din acest ciclu biologic lăsând motorul să se  oprească. N-a fost prea greu: Au trebuit să vină doar două atacuri de cord unul după celălalt  iar inima acelui bătrân s-a oprit, definitiv. Ce s-a petrecut în mintea acestui om, în ultimele sale zile de viață? Nu vom afla niciodată gândurile sale. Dacă credința sa se va dovedi a fi cea bună, faptele sale vor fi  cumpănite, întoarse pe o parte și pe alta de Marele Judecător și la final, va primi răsplata cuvenită.

Dacă acel om bătrân pe a căror povețe,  îndrumări, sfaturi sau  simple cuvinte de alinare  s-au bizuit în viața de zi cu zi mii, poate sute de mii de oameni, nu a ales drumul în viață cel mai potrivit, nu s-a bucurat de minunatele oportunități ale unui trai lipsit de  privațiuni, cu tot ceea ce ar fi putut să culeagă omul care știe, și câți nu trăiesc și gândesc așa, că are o singură viață și trebuie să se bucure de ea, să guste din plăcerile ei la maxim, în fiecare zi, ca și când ar fi ultima, cum rămâne cu mulțimea de oameni care au trăit de-adevărat  bucuria mângâierilor pe creștet și pe umeri lunecând duios, părintește, venite de pe palmele sale ciolănoase dar atât de ușoare, diafane, cum spun mai toți cei care au simțit-o? O fi doar o amăgire și asta?

Văd acum două lumi care trăiesc la un loc  dar care sunt atât de diferite una de cealaltă încât mă nedumerește că ar putea să coexiste în același timp și în același loc pe aceiași planetă.

Mii de entități umane, aflate la mare distanță unele de celelalte se întrec să preaslăvească memoria acelui veteran al credinței. În doar câteva ceasuri de la anunțarea publică a faptului că medicii au constatat decesul său, rețelele de socializare au fost invadate cu mesaje de regret  pentru trecerea lui în veșnicie,  încetarea din viață și chiar  în mod involuntar nepotrivit, venind de la câte un credincios  sincer  dar lipsit de fantezie, blocat poate în trecutul materialist dialectic și istoric al ferparelor:”trecerea în neființă” a înaltului prelat. 

Dar și de bucurie pentru  adevărata sa Înviere,   urcarea sa la Domnul, calea sa deschisă înspre veșnicie, un adevărat campionat al exprimării tristeții despărțirii, până la urmă, dar condimentată cu speranța vieții veșnice pentru acel părinte spiritual venită din partea acelora care l-au venerat, l-au iubit, au crezut în el ori măcar i-au respectat alegerea pe care a făcut-o, pentru timpul pe care l-a avut la dispoziție în această viață.

De partea cealaltă a liniei de bătălie, de parcă sicriul bătrânului răposat ar fi  pus la mijloc între cele două fronturi,  s-au  grupat repede și mult mai puși pe harță agnosticii dilematici, ateii teoretici ori  practicanți, purtătorii de stindard ai altor credințe, unele izvorâte din aceeași sorginte cu cea pe care el a împărtășit-o dar îndepărtate prin schismele succesive petrecute de-a lungul secolelor, exponenți  ai civilizației veacului douăzeci și unu, mercantili, consumeriști  și indiferenți  la valorile tradiționale care îi deranjează, se vede treaba, foarte tare.

Și ei vin să lupte cu armele pe care dânșii le socot potrivite:  bătrânul a  fost colaborator al poliției politice, a luptat împotriva celorlalte secte, a fost argirofil,  a vrut să ia pădurea țării, a  fost dus cu elicopterul  la București  pe banii contribuabilului, a beneficiat de tratament preferențial, au stricat doctorii plasma degeaba pe el.  Iar bătrâna de la Bistrița care a fost dusă cu forța la spital, unde a făcut greva foamei și a murit deși s-a dovedit că nu luase virusul dar i-au săpat groapa, au răsturnat-o  direct înăuntru, au turnat var peste ea și au acoperit-o cu beton, fără să n-o mai vadă nimeni dintre cei care i-au fost apropiați. Iar la înmormântarea lui, puhoi de lume, pe toate drumurile.

Mă gândesc doar, acum ca și atunci când am aflat de moartea neașteptată a unui prieten apropiat: cum am putea noi, cei care nu avem încă percepția morții iminente, indiferent de ce parte a frontului acestuia nemilos al vieții pe care o trăim încă ne-am afla, să ne așezăm măcar puțin în mintea unui om aflat într-o asemenea situație, să trăim odată cu el toate stările conștiente prin care trece din momentul în care nu mai poate să ne spună o vorbă măcar  nici unuia dintre noi, poate  doar să ne privească pe noi, cei care încă respirăm, așteptându-și ultima bătaie a inimii? Ce am afla dacă am putea face acest lucru? Ne-ar folosi la ceva?

 

Please follow and like us:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *