Multilingvismul prietenos al românilor pe rețelele de socializare, păcatul de a crede că nimic nu se schimbă

Când am pătruns prima oară pe o rețea de socializare și, ca orice ”pufan”  internaut am început să-mi caut prieteni, am fost marcat de faptul că mulți dintre oamenii pe care îi cunoșteam mai dinainte, din viața reală, își transmit gândurile, mesajele, felicitările, condoleanțele în altă limbă decât cea în care s-au născut, au crescut și au învățat, până la un moment dat. Multe dintre acestea erau scrise în italiană, engleză, franceză, germană, spaniolă și m-am gândit la început, nepriceputul de mine, că toate aceste vechi cunoștințe ale mele nu caută decât să epateze,  se laude că au ajuns să  vorbească limbi străine, că au ieșit din România și au uitat imediat de unde au plecat. Gânduri rele, ce să mai spun.

Mi-a trebuit o vreme să înțeleg un lucru la îndemână. Rețelele de socializare publice sunt tocmai pentru asta construite: ca oamenii să comunice între ei, să se sfătuiască, să se felicite, să se întristeze împreună, să-și transmită mesaje cu un anumit grad de interes. Și nu este vorba numai despre scrisorile copilului către părinți, ale părinților către copii, ale prietenilor din copilărie unul celuilalt. Este vorba despre comunicarea mai amplă, în grupuri de prieteni de pe internet sau în marele spațiu public.

Fără a mai lungi vorba, am tras o concluzie nu neapărat veselă, dar nici descurajatoare: vechile noastre cunoștințe se adresează  prin rețeaua de socializare în primul  rând altor noi prieteni, virtuali sau nu și care, iată, au să fie mai mulți  în țările pe unde au plecat, decât cei lăsați acasă.

Și am mai aruncat o privire pe internetul care le știe pe toate și iată ce-am găsit: coperta unei cărți. Să nu mai cred niciodată că lucrurile au fost, sunt și vor rămâne neschimbate, așa cum am învățat cu multă vreme  înainte, în anii de școală.

Please follow and like us:

Un comentariu la „Multilingvismul prietenos al românilor pe rețelele de socializare, păcatul de a crede că nimic nu se schimbă

  • 24 februarie 2019 la 9:05
    Permalink

    ”Si atunci trufia și necredința lor a atras mânia lui Dumnezeu, care le-a încurcat astfel limbile, încât în cetatea lor, pe care ei voiau să o înalțe până la Cer, în Babel, nu s-a mai putut înțelege om cu om și firește că planul n-a mai putut fi continuat.
    Adevărat că perspectiva asupra lucrurilor este a evreilor și zicem că am putea și chiar ar trebui să-i suspectăm pe evrei de subiectivism.
    Dar măcar câteva lucruri – valori – vehiculate aici sunt de avut în vedere și legenda devine, grație lor, o interesanta parabolă despre însușiri și fapte omenești etern repetabile.
    Sunt în discuție eterna trufie, excesul și înclinația omului spre a fi excesiv, absolutizarea și a se conta pe imaginea absolutizantă nesăbuit, fără măsură, fără să te îndoiești, chiar și încrederea fără margini în sine ca putere individuală, dar cu atât mai mult a unei comunități (cele mai mari suferinte din istorie le-au adus nebunii care au convins și au angajat comunități întregi în acțiuni trufașe precum cuceririle!), a juca totul pe o singură carte, cum zicem argotic, a vrea și a ambiționa să faci ori să obții mai mult decât este necesar, decât trebuie, decât, în consecință, este îngăduit de legile firii, cum se spune…
    Ce să mai adăugăm, apoi, în legătură cu metaforica încâlcirea a limbilor, care vine întotdeauna, iminent, cu eșecul întreprinderilor trufașe, excesive, nenecesare în ordinea și în logica naturală a lumii? Cu stricarea, astfel, a unității, a coeziunii, cu pulverizarea infinitezimală a comunității supuse experimntului și care nu se mai reface, de regulă.
    Cu sărăcirea catastrofală în conținut sufletesc a umanității care trece prin… încâlcirea limbilor. A crizei profunde, cu siguranță că cea mai profundă dintre toate prin care poate trece umanul în istoria sa. Probabil ca încâlciea limbilor, văzută aici ca pedeapsă, este concepută ca o generare deliberată de haos total, o rearuncare în retortă, pentru renaștere, a unei lumi compromise și fără șanse de recuperare prin evoluție organică.
    Si se lasă sugestia că acest tip de compromitere care, pentru regenerare (optimistă, generoasă viziune, totuși!), necesită un fel de …ardere de tot, nu în înțeles fizic însă, o cauzează comunităților, ca și indivizilor, propriile însușiri și fapte, dar nu oricare și nu din orice domeniu, se pare, ci acelea din orizontul valorilor, cele care fac irecuperabil materialul mental și sufletesc al comunității ca efect al coborârii adânci, al șederii netulburate de îndoială și de scrupul și al zămislirii în stare generalizată și profundă de confuzie… Neascultarea s-a soldat cu alungarea, depășirea măsurii în uzul de sudoarea obrazului, iată, își are leacul ei. Drastic, însă, per total, generos.”

    Răspunde

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *