O lume minunată. Capra Neagră. Încercarea nereușită a lui Zebi de a spune o poveste

Voi, stimați autori cu operă publicată în timpul vieții, văd că sunteți binevoitori dincoace de mormânt cu mine. Eu mai mult cu caricatura, ca inginerii, se lansează în conversație Zebi, timorat de publicul din jur, unii dintre ei necunoscându-l ca artist.

Așteptând cu slabe speranțe pahare pline pe terasă garantate de Liviu Huzdup, oamenii de cultură s-au așezat pe scaune. Ion Cozmei, mirosind o poveste faină a pus înapoi în diplomat manuscrisul cu Taras Sevcenko. Florin Hău și-a tras picioarele, să nu-i deranjeze pe ceilalți, rostind elegant: scuze. Profesorul Huzdup, împăcat cu băiatul plecat după rachiu a dat din cap aprobator, cu volumul II dintr-un roman al lui Feodor Dostoievski ținut strâns la piept. Când Dan Te Gurtesch s-a uitat cumva cu coada ochiului la cotorul cărții, maestrul Huzdup l-a repezit: Aicea-s Demonii, măi nemâncatule! Acuma-i pun pe tine. Mugur Geu se tot uita către ușa prin care a trecut spre fetele de la bar, Liviu Huzdup.

Zebi încearcă din nou: Am vrut și eu să fiu artist dar nu mi-a ieșit pasiența. Doar ici – colea, cu niște caricaturi. Dar am o poveste frumoasă.  Ați auzit voi vreodată de Capra Neagră?

Animalul protejat din Făgărași? Se încumetă bătrânul profesor Huzdup…

Cel din Șcheia, samsarul imobiliar? Se bagă Mugur Geu, fost jurnalist de investigații…

Crâșma de lângă gara de la Putna? Își încearcă norocul mult mai circulatul poet Ion Cozmei…

Maeste! Jos șapca de inginer, matale chiar le știi pe toate! Ceilalți sunt niște aprentici bun de dați afară cu primul prilej.  Cum de v-ați prins? Că doar una este Capra Neagră, separat de cel din Șcheia cu imobiliarele, și nu e om, a fost birt și doar la Putna lângă gară a fost. Dumnezeu să pomenească stabilimentul, a murit și alta nu-i!, dă să lăcrimeze Zebi, pornind spre îmbrățișare către Cozmei.

Tinere, nu-mi atinge pardesiul!  Vezi și dumneata că nu te-ai curățat bine  după ce ai ieșit din monumentul funerar, dacă îl vei fi având. Dar avem amintiri comune, constat. Până vine leneșul de Huzdup cu comanda, hai să depănăm câteva  amintiri. Ceva împotrivă, epigonilor?

Nimic, nepoate a lui Eminescu, doar să vină repede diavolul șchiop cu comanda! rostesc la unison Mugur Geu și Dan Te Gurtesch.

Dă-i drumul! Îl invită imperativ pe Zebi, mult mai experimentatul Ion Cozmei. Nu te grăbi, că domnul profesor moțăie acum pe Crimă și Pedeapsă.  Zi-i, cum de știi de Capra Neagră de la Putna, că-i moartă de ani mulți?

Tot de ani mulți am plecat și eu din Putna, dar mai întâi am ajuns acolo.  Unul Puțanu, altul Țigănescu,  altul Dohanici, altul subsemnatul, am zburat cu repartiția subsuoară în fundul acela de lume, la turnătorie. Acolo contabil Fănulă, director de la centru  Bubu. Toți la un loc, să ținem fabrica în picioare.

Și ați ținut-o, domnule inginer? Se arată interesat  Cozmei.

Da de unde? Totul s-a prăbușit, toți am vrut să fim șefi după revoluție, unii s-au dus în treaba lor, alții au mai rămas nițel, la fel și Capra Neagră. Acolo m-au găsit putnenii ca fiind de-al lor și m-au ținut în brațe niște luni, până când Bubu, Dumnezeu să îl ierte, a zis: Zebi, acasă! Și asta a fost!

Pentru atâta lucru mă ții în priză măi inginerule? Credeam că ai o snoavă. Domnule Florin Hău! Dumneavoastră m-ați invitat aici, se cuvine să plec, îmi cer scuze! Se ridică aparent deranjat Ion Cozmei.

Florin Hău vrea să îngâne și el o scuză dar foarte repede Zebi se repliază: Oameni buni! Povestea este alta, pe barba mea! O să vă placă, garantez, maestre Ion Cozmei. Și dumneavoastră maestre Florin Hău! Voi, Geu și Gurtesch, ciocu mic! N-ați fost oricum niciodată prin părțile acelea!

Pe pariu? Îngână Geu…  

Tăcere! Acum eu vorbesc și cele pe care le voi spune sunt la fel de adevărate precum adevărate sunt scrârțâitul membrelor anterioare ale greierilor din iarbă, ciripitul păsărelelor în goana lor după dragoste printre crengile  copacilor și scrâșnetul cauciucurilor  la trecerile de pietoni de pe strada Mihai Viteazu. Doamne ajută!  

Când voi răposaților veți ajunge, și acum vă este foarte ușor,  până la Putna, nu veți putea rata niciodată mirificul amplasament geografic, între două coame sălbatice și totodată domoale și înțelepte ale Obcinelor mari.

Zebi! Vezi că te bat! Dacă o lungești așa, marș  înapoi în copârșeu! Se plictisește Mugur Geu.

Scuzați măi, am intrat și eu pe lirism. Nu se va mai repeta. Zic așa. Era prin anii 80, am umplut Putna de ingineri stagiari la turnătoria de la IRA. Un moș, Aurel, lucra la fabrica de binale. Micuț și brunet la față, scria poezii împotriva sistemului. Pe mulți ne primea în cerdac, să ne evalueze. Doamna lui, îndrăgostită de literatură, lucru bun, la vârsta ei.  Află oamenii din cerdac într-o după amiază cum că vine la Mănăstire însuși Ciopraga, marele critic literar, cu treabă. Ce pun ăștia la cale, vorbesc despre ceilalți de la masă, eu nu spun nimic despre mine:  Hai la Ciopraga după autograf! Doamna a găsit într-un raft un volum dintr-o colecție clasică, prefațată de omul acesta. Cu el subsuoară, am ajuns la hotelul din deal, acum refectoriu al Mănăstirii. Singurul individ pe care nu-l știa lumea era un om care mânca mititei cu cartofi prăjiți, la masa muzicanților.  Acesta e Ciopraga! Am gândit toți. Și ne-am repezit asupra lui cu volumul din colecția aceea clasică, cu ovalul roșu pe coperta albă. S-a speriat bietul intelectual, cât pe ce să i se întoarcă micii și cartofii prăjiți, cu tot cu muștar. Cu atâția indigeni insistenți roată împrejurul său  a reușit să  îngaime cumva convingător că el este doar șoferul maestrului Constantin Ciopraga iar bătrânul și respectatul academician servește masa la Mănăstire, cu Prea Sfințitul. Dacă vrem autografe, să ne ducem acolo și pe el să îl lăsăm să termine de mâncat cartofii și bruma de mititei care i-au mai rămas în farfurie.

Și cum v-ați descurcat inginerilor? Cine a scris dedicația pe prima pagină a cărții? Am dovadă că ați pus totul la cale! Mi-a zis chiar Roșca înainte de a muri eu. A fost martor. Doar nu vrei să-l omor pentru a-l aduce aici, la confruntare!

Domnule maestre! Om fi având noi inginerii, cum spuneți dumneavoastră literații, priviri inteligente precum câinii și tot ca ei nu știm să ne exprimăm.  Dar de această dată am scos-o la capăt. Colegul Cătălin, cu o foarte bună caligrafie dobândită la desen tehnic, a scris : pentru doamna, cu multă prețuire, din străfundul sufletului, cu grații și plecăciuni multiple, acum la ceas de seară, în acest mirific loc, cu adorație academician C. Ciopraga.

Și v-a crezut femeia, măi bezmeticilor? Se rățoiește filologul Cozmei la inginerul Zebi.

Noi așa ne-am închipuit când ne-am întors în cerdac cu autograful plastografiat. Că am primit de băut. Doar luni am fost urecheați când am mai căutat un șneaps de răcoreală dimineața de dincolo de gard la familia prietenilor noștri. A ieșit și doamna și domnul, ea cu măturoiul, el cu coasa și ne-a trimis la serviciu, tocmai în sfânta zi de luni, când nici iarba nu crește.   

Dați dracului putnenii! Am pățit-o și eu! Frate Zebi! Ești de-al nostru! Bagă-ne o caricatură de să ne meargă vestea! Huzdup! Unde-i vodca promisă!

Liviu Huzdup încă nu trecuse dincoace de  ușa crâșmei. Tot încerca să facă atente pe domnișoarele de la bar, fără nici un succes. Tatăl său, profesorul de matematici  rămăsese cu creionul între degete la o problemă din Gazeta Matematică din luna iulie 1963, pe care nu reușise să o rezolve nici în timpul liceului.