O poveste: Atacul la pere înecoase
Trebuie, ca toţi copiii din lume să fie speriaţi de câte ceva. Nu de părinţii noştri grijulii, mai degrabă de lucruri care s-au întâmplat înainte de venirea lor pe lume.
La acest gen de poveşti, erau specialiste babele din cătun, care aveau istorii cu nemiluita despre copii nebotezaţi care ajungeau “moroi”, despre cum într-o casă au găsit nişte trupuri de oameni sfârtecaţi de “stirigoi”, aduşi special de un bărbat murit fără împărtăşanie să îi căsăpească familia întreagă.
Erau poveşti glumeţe ale babelor, în frunte cu Mama bătrână, cu dorinţa de a ne feri de provocarea cea mare, de a iscodi ce se întâmpă în casa părăsită aflată la doar câţiva metri mai la deal de noi, între Ilie a lui Puzdre şi Radu lui Hentea.
Aflaserăm că în acea casă şezuse Frozânca Puzdiroaiei, care a plecat cu mulţi înainte de a ne fi născut noi, “cu unul”, la Constanţa.
Casa veche bătrânească făcută din bârne, cu toate ferestrele sparte prin care trebuia să ai mare curaj să priveşti în întunericul camerelor, dar cu uşa prinsă bine în zăvor, ne îmbia să-i cercetăm secretele.
Mai la vale era o altă casă, ridicată de un frate a Frozâncăi, Ilie a lui Puzdre. Când noi eram copii, uncheşul Ilie era om bătrân. Casa Frozâncăi rămase părăsită, dar fratele Ilie era plin de viaţă. Avea acasă taragot, pik-up şi, spre groaza noastră, maşină de tuns. Spre uncheşul Ilie eram mânaţi, ca un botei de miei duşi la tăiere, o dată pe lună, tustrei fraţii.
De la cel mai mare până la cel mai mic ne ţineam strâns de mâini, păşind către supliciul maxim. Cu maşina de tuns ce clănțănea învârtind-o printre degetele mâinii noduroase, Ilie a lui Puzdre ne invita zâmbind pe sub mustaţa “à la Hitler”: “Hai să vedem cine a mai spus minciuni luna asta!”.
Groaza noastră era mai mare decât toate poveştile cu moroi şi cu stirigoi la un loc. Asistaţi de unul dintre părinţii noştri neîndurători, eram luaţi în primire de mâinile ghionturoase şi de maşina de tuns manuală a uncheşului Ilie a lui Puzdre.
Trebuia să oferim, trecând prin purgatoriul mai sus descris, răspunsuri potrivite. Undeva în spatele tărtăcuţelor noastre era un loc, înainte de a ajunge la gât, între două tendoane, mai adânc, pe care cei mai în vârstă îl botezaseră cu mulţi ani înainte, “borta minciunilor”.
Era dovedit că, dacă ţipai că te doare când maşina de tuns ce clănţănea prin buhă ajungea la “borta minciunilor”, sigur ai spus minciuni, mai apoi erai judecat şi condamnat şi Ilie a lui Puzdre adâncea şi mai adânc maşina lui clănţănitoare furată în timpul războiului, poate chiar de la Hiltler însuşi, în firavele noastre ”borţi ale minciunilor”.
Răzbunarea noastră era însă una cruntă. Findcă soră-sa Frozânca a plecat cu unul la Constanţa şi în casa din deal nu mai stătea nimeni, nici Ilie a lui Puzdre nu mai păzea nimic. Nici casa dar nici pomătul întins pe lung, de lângă drumul Remezăului până în spate, hotar cu Hrihoreanu.
De-a lungul acestei fâşii de livadă, în şir, creşteau peri şi meri, dintre cei mai roditori pe timpul verii. Făceau pere de vară, înecăcioase dar dulci, de strângeau la un loc toate viespile de pe planeta Remezău. Erau vreo şase pomi. Unii se coceau mai devreme, alţii mai târziu. Nimeni nu îi păzea, aşa că noi porneam aproape în fiecare zi la atac. De la noi din livadă, săream gardul, şi peste ogorul lui Puzdre, nimeream fix în perii Frozâncii.
Ne umpleam poalele cămeşilor cu fructe culese direct din pom, cele de pe jos, puzderie, erau deja stăpânite de galbenele viespi.
Încărcaţi cu prada, săream la întoarcere gardul la noi în livadă, unde ronţăiam din perele înecoase cu nesaţ, până dădea peste noi burdiharniţa. (Foto: Octav băncilă: ”La furat mere”. Mulțumesc Marcel Chifan)
