Pelerinaj la mormântul lui Ștefan cel Mare și Sfânt de la Mănăstirea Putna, punct final al Programului Ștefanian 2021

Sute de pelerini din întreg județul și din țară au participat astăzi, 2 iulie, alături de președintele Consiliului Județean Gheorghe Flutur, la manifestările de comemorare a marelui voievod Ștefan cel Mare și Sfânt, la Putna, acolo unde, de 517  ani, își doarme somnul de veci domnitorul legendar al Moldovei, în cripta Mănăstirii Putna. Șeful administrație județene care a îmbrăcat o cămașă națională pe care era înscris mesajul ”Hai în Bucovina”, oficialități județene și primari  din mai multe localități ale zonei,  dar și gospodari, mulți dintre ei veniți la procesiune cu faimoșii lor cai bucovineni, membri ai Ansamblului Artistic ”Ciprian Porumbescu”, au pornit în drumul lor către Mănăstirea Putna  din fața Primăriei localității, unde au fost întâmpinați de primarul Gheorghe Coroamă, îmbrăcat și el în straie populare.

Pelerinajul de la Mănăstirea Putna a încheiat ediția 2021 a Programului Ștefanian, organizat la inițiativa președintelui CJ Suceava, Gheorghe Flutur.

Pelerinii îmbrăcați în costume populare și purtând steaguri tricolore, în drumul lor spre mănăstire au interpretat cântece religioase.

În fața lăcașului de cult, pelerinii au fost întâmpinați de părintele arhimandrit Melchisedec Velnic, încadrat de obștea Mănăstirii și de  buciumași. Gheorghe Flutur a sărutat icoana pe care starețul mănăstirii o avea în mâini după care ănalta față bisericească   a transmis un mesaj întâmpinare pelerinilor:

„Dragi gospodari ai satelor din Bucovina vă spunem tuturor bine ați venit la sărbătoarea măriei sale. Sunt 517 de ani de la trecerea sa la cele veșnice. Dar și 517 ani de când el s-a înveșnicit în conștiința acestui popor. În anul acesta serbăm și 150 de ani de când Mihai Eminescu, cu Slavici, cu Ciprian Porumbescu și generația numită „România Jună” a organizat la Putna primul Congres al Românilor de Pretutindeni. Serbarea din acest an se numește „Continuitatea unui ideal”. Nădăjduim că idealul tinerilor, a românilor de la 1871, așa cum s-a regăsit în 1904 când s-au serbat 400 de ani de la strămutarea lăcașului de veci a slăvitului voievod Ștefan, așa cum s-a regăsit și în 1926 și în 1957, când în plin regim comunist studenții ieșeni împreună cu tânărul Alexandru Zub, viitorul academician, s-au silit să ajungă la Putna când se împlineau de acum 500 de ani de la urcarea slăvitului voievod pe tronul Moldovei și apoi mai târziu în 1966 când s-au serbat 500 de ani de la punerea pietrei de temelie a acestei mănăstiri, nădăjduim că acel ideal al tinerilor să se regăsească și în sufletele românilor din ziua de astăzi. Și în mod deosebit dorim să se regăsească în sufletul tinerilor. Vă spunem încă o dată bun venit și vă poftim ca să participați împreună cu noi, ca împreună cler și popor să formăm împreună oastea măriei sale”, a transmis starețul Velnic Melchisedec.

A urmat o slujbă religioasă oficiată de un sobor de monahi ai Mănăstirii Putna, în frunte cu IPS Calinic, arhiepiscopul Sucevei și Rădăuțiului și arhimandritul Melchisedec, starețul Mănăstirii.

 

 

Sfântul Voievod Ștefan cel Mare – Cuvântul Înaltpreasfințitului Părinte Calinic

 

Vrednicul voievod este o sinteză a patriotismului naţional, un simbol al dreptăţii şi responsabilităţii faţă de popor. Nădejdea nestrămutată în izbândă, lupta pentru păstrarea neatârnării şi devotamentul faţă de supuşii săi au fost liantul ce l-a unit cu poporul său, care l-a urmat cu credinţă şi jertfelnicie. Binecredinciosul Voievod Ştefan cel Mare este sfânt şi a fost sfânt, pentru că aşa l-au socotit românii vreme de cinci sute de ani. Sfânt este pentru faptele sale cele multe şi mari, pentru smerenia, dreptatea şi credinţa sa. Prin credinţa şi faptele sale, el şi-a făcut numele nemuritor şi şi-a asigurat slava cea veşnică.

Iubiţi cititori şi cititoare,

Figură marcantă a epocii sale, diplomat şi militar prin excelenţă, campion al luptei de apărare a credinţei strămoşeşti, Binecredinciosul Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt este, deopotrivă, erou naţional şi personaj de legendă. Domnia sa, desfășurată între 1457-1504, a fost cea mai îndelungată domnie până la încoronarea lui Carol I (1866-1914).

Deşi era „os domnesc”, – tatăl său fiind Bogdan al II-lea, fiul lui Alexandru cel Bun, din neamul Muşatinilor, iar mama sa, doamna Oltea Maria, din neamul Basarabilor –, copilăria şi adolescenţa îi sunt trecute sub tăcere, din motive necunoscute. Anul naşterii sale nu este nici el consemnat, însă istoricii, pe baza documentelor, consideră că este vorba despre 1435.

Cel mai frumos portret al domnului moldovean, considerat totodată cea mai autentică reprezentare a sa, se păstrează pe Tetraevangheliarul de la Humor, copiat în anul 1473 la Mănăstirea Putna, de către ieromonahul Nicodim. Binecredinciosul voievod apare redat în genunchi, oferind manuscrisul Preasfintei Fecioare Maria, aşezată pe tron cu Pruncul în braţe; domnul, ilustrat cu plete blonde şi ochi albaştri, este îmbrăcat într-o tunică de brocart roşu deschis.

După uciderea tatălui său, Bogdan al II-lea, de către Petru Aron, fratele lui Bogdan, la Reuseni, în noaptea de 15 spre 16 octombrie 1451, doamna Oltea Maria, mama sa, s-a călugărit, închinoviindu-se la Mănăstirea Probota, iar tânărul Ştefan s-a refugiat în Transilvania, la curtea lui Iancu de Hunedoara, cu care Bogdan al II-lea încheiase mai multe înţelegeri, în care îl numise „părintele său”. După moartea acestuia, survenită la 11 august 1456, a trecut în Țara Românească, la curtea lui Vlad Țepeş, vărul său.

În aprilie 1457, tânărul Ştefan, în fruntea a şase mii de oşteni, munteni şi moldoveni, a pornit război împotriva lui Petru Aron. Cele două bătălii câştigate împotriva lui Petru Aron, la Doljeşti, pe Siret (12 aprilie 1457), şi Orbic, în ţinutul Neamţului (14 aprilie 1457), precum şi descendenţa domnească îl îndreptăţeau să acceadă la tronul Moldovei.

Cronicarul Grigore Ureche, în Letopiseţul Țării Moldovei (1642-1647), – prima lucrare istoriografică în limba română, ce reconstituie istoria Moldovei de la 1359 până la 1594 –, consemnează printre multe altele şi momentul ungerii lui ca domn, la locul numit Direptate, de către mitropolitul Teoctist al Moldovei, în aprilie 1457.

Binecredinciosul voievod era conştient că Moldova, ca şi celelalte Țări Române, constituia „poarta creştinătăţii”, interpunându-se între valul otoman şi Europa creştină, aşa cum se exprimă în scrisoarea trimisă principilor Europei după bătălia de la Podu Înalt (Vaslui) din 10 ianuarie 1475. Țările Române constituiau punctul de sprijin şi întărire a Ortodoxiei, mai ales după căderea Constantinopolului sub otomani (1453). Din acest motiv, domnii români ofereau ajutoare substanţiale atât Athosului, cât şi întregului Răsărit creştin, iar Ştefan, domnul Moldovei, nu s-a abătut de la această cutumă.

Lista ajutoarelor şi a contribuţiilor sale este impresionantă, conţinând nu numai odoare şi obiecte de cult, ci şi ample lucrări de reconstruire a lăcaşurilor de cult din Muntele Athos; ca să nu mai amintim de pungile cu galbeni oferite Patriarhiilor ortodoxe pentru a plăti obligaţiile către otomani. Astfel, a refăcut Mănăstirea Zografu din Muntele Athos, căreia i-a adăugat şi o bolniţă, un turn pentru corăbii (pe a cărui pisanie este înscris încă numele său), o trapeză şi a ajutat la pictarea bisericii mari. Aceleiași mănăstiri i-a dăruit un Apostol, un Tetraevanghel şi o icoană a Sfântului Gheorghe. Numeroasele danii făcute acestei mănăstiri au făcut ca Ştefan să fie considerat un al doilea ctitor al ei.

Şi alte mănăstiri athonite au beneficiat de ajutorul Binecredinciosului Voievod Ştefan: Vatopedu, Sfântul Pavel, Constamonitu şi Grigoriu, ultima fiind refăcută din temelii în urma jafului distrugător al piraţilor. În arhivele acestor mănăstiri se păstrează şi astăzi hrisoavele de danie semnate de domnul moldovean, precum şi obiectele de cult dăruite lor. Din păcate, puţine au fost puse la dispoziția specialiştilor pentru studiu.

În Moldova – sprijinit de mitropoliţii Teoctist (1452-1478) şi Gheorghe „cel Bătrân” (1478-1508), precum şi de episcopii locului şi de clerici – domnul s-a străduit să revigoreze viaţa cultural-religioasă. Astfel, mănăstirile ctitorite de el sau de înaintaşii săi au devenit focare de cultură, monahii de aici îndeletnicindu-se cu copierea manuscriselor în limba slavonă. Erau copiate cărţi de cult sau traduceri din Sfinţii Părinţi, manuscrisele fiind înfrumuseţate cu miniaturi şi ferecate în coperţi din aur sau argint.

Nu trebuie trecută cu vederea nici Cronica Moldovei, anonimă, alcătuită pe la 1473, un letopiseţ cu fraze aspre, neînflorite, în stilul istoriografiei antice.

În mănăstirile Putna, Neamţ, Moldoviţa, Voroneţ şi Bistriţa se păstrează până astăzi, pe lângă manuscrise, mai multe icoane, precum şi numeroase piese de broderie şi argintărie. În aceste mănăstiri s-au dezvoltat toate ramurile artei bisericeşti.

Ca domn, a întărit cetăţile cu ziduri de apărare, a înnoit principalele mănăstiri ridicate de înaintaşii săi – Probota, Moldoviţa, Bistriţa, Humor, Horodnic, Iţcani, Bohotin, Căpriana – şi le-a înzestrat cu diferite danii. La Mănăstirea Neamţ a ridicat din temelie o biserică nouă, cu hramul „Înălţarea Domnului”, terminată la 14 aprilie 1497. La Mănăstirea Bistriţa a construit o clopotniţă cu paraclis, iar în 1503 a zidit o biserică nouă la Mănăstirea Dobrovăţ, terminată în 1514 de Bogdan al III-lea şi pictată în 1529 de Petru Rareş. Toate acestea trei au fost înzestrate cu sate, moşii, iazuri şi prisăci.

Între mănăstirile noi, întemeiate de Binecredinciosul Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt, se distinge Putna, prima sa ctitorie (iulie 1466 – 3 septembrie 1470), având hramul „Adormirea Maicii Domnului”. Această mănăstire a fost aleasă de el să-i fie loc de veci. O altă ctitorie importantă este Voroneţ, ridicată pe locul unui schit de lemn, la îndemnul Cuviosului Daniil Sihastrul, în aproximativ patru luni (26 mai – 14 septembrie 1488). Biserica, având hramul „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”, impresionează prin pictura sa interioară, realizată în anul 1496, şi cea exterioară, când s-a adăugat şi pridvorul, realizată în anul 1547, la îndemnul mitropolitului Grigorie Roşca (1546-1551). Tot slăvitului Ştefan i se datorează construirea Mănăstirii Tazlău (pe lângă Buhuşi) şi a Bisericii „Sfântul Ilie” – Suceava.

Mult mai numeroase sunt bisericile de mir, unele dintre ele fiind ridicate în amintirea ostaşilor căzuţi în diferite lupte, biserici ctitorite în ultimele două decenii de domnie. Între acestea se numără: „Sfântul Procopie” din Bădeuţi, distrusă de armata austro-ungară în 1917, „Înălţarea Sfintei Cruci” din Pătrăuţi (1487), cu un frumos tablou votiv, „Sfântul Ioan Botezătorul” din Vaslui (1490), în amintirea luptei de la Podul Înalt; „Sfântul Nicolae” – Domnesc din Iaşi (1491-1492), reconstruită din temelie la sfârşitul secolului al XIX-lea, „Sfântul Gheorghe” din Hârlău (1492), „Adormirea Maicii Domnului” din Borzeşti, care după tradiţie ar fi satul copilăriei sale, „Sfântul Nicolae” din Dorohoi, „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” din Huşi, rezidită în secolul al XVII-lea, „Sfântul Arhanghel Mihail” din Războieni (1496), ridicată la 20 de ani după înfrângerea suferită în faţa otomanilor în lupta de la Valea Albă, „Sfântul Nicolae” din Popăuţi – Botoşani, „Sfântul Ioan Botezătorul” din Piatra Neamţ (1497-1499), „Înălţarea Sfintei Cruci” din Volovăţ, „Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul” din Reuseni (1503-1504), ridicată pe locul în care a fost ucis tatăl său.

Cronicarul Grigore Ureche îi atribuie domnului Ştefan cel Mare şi Biserica „Sfântul Dumitru” din Suceava, ctitorită după înfrângerea oştilor regelui Jan Olbracht.

Tradiţiile locale îl consideră ctitor și la Biserica „Sfântul Gheorghe” – numită „Albă” – din Baia, ridicată după înfrângerea lui Matei Corvin în 1467, precum şi la bisericile din Scânteia (jud. Iaşi), Şcheia (lângă Roman), Floreşti (lângă Vaslui), Cotnari (Iaşi) şi Ştefăneşti (Botoşani). Numele lui Ştefan cel Mare este asociat și cu biserica Mănăstirii Căpriana, din partea stângă a Prutului, Biserica „Sfântul Nicolae” din cetatea Chilia, paraclisele din cetăţile Neamţ şi Hotin şi o biserică în Cetatea Albă.

Pe baza mărturiilor păstrate prin tradiţie, atestate de unii istorici, i se mai atribuie două biserici transilvănene, la Vad (pe Someş) şi la Feleac (lângă Cluj), unde au funcționat şi scaune episcopale, şi Biserica „Sfânta Parascheva” din Râmnicu Sărat, refăcută de Constantin Brâncoveanu. Aceste biserici reflectă legătura de neam pe care voievodul moldovean a întărit-o între Moldova şi celelalte două state româneşti. În total, numărul ctitoriilor sale este estimat la 44 de biserici şi mănăstiri.

Ctitoriilor ştefaniene li se adăugă şi unele biserici ctitorite de membrii familiei domneşti sau de unii dintre dregătorii săi: bisericile „Adormirea” din Bacău, ctitoria fiului său Alexandru, „Sfântul Nicolae” din Bălineşti a logofătului Ion Tăutu, „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul” din satul Arbore, ridicată de pârcălabul Sucevei, Luca Arbore ş.a.

Unele dintre bisericile lui Ştefan cel Mare au fost împodobite cu picturi din porunca domnului. Dintre acestea amintim biserica din Pătrăuţi, cu un frumos ansamblu pictural şi cu tabloul votiv al ctitorului şi al familiei, „Sfântul Gheorghe” – Voroneţ, „Sfântul Ilie” – Suceava, „Sfântul Nicolae” – Popăuţi, „Sfântul Nicolae” din Bălineşti, ctitoria lui Ion Tăutu, pictată de ieromonahul Gavriil, considerat unul dintre cei mai mari artişti români din toate timpurile.

Cronicarul Ion Neculce scria, în O samă de cuvinte, că Mănăstirea Putna a fost zugrăvită „şi pre dinlăuntru şi pre dinafară”, dar pictura iniţială n-a rezistat intemperiilor timpului, precum şi distrugerilor cauzate de diferite întâmplări istorice.

Binecredinciosul Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt a făcut din slujirea Bisericii neamului un scop fundamental; nu am greşi dacă am spune că aceasta a fost raţiunea existenţei sale. Acest lucru îl întăresc, dincolo de veacuri, documentele cancelariei domneşti din acea vreme: „Io Ştefan Voievod, din mila lui Dumnezeu Domn al Țării Moldovei, care arzând de dumnezeiasca credinţă şi iubire a Cuvântului lui Dumnezeu având…”, cum glăsuieşte adaosul olograf pe un manuscris, scris cu cheltuiala lui în 1475, care cuprinde Cuvintele pustniceşti ale Avvei Dorotei; sau „Io Ştefan Voievod, din mila lui Dumnezeu Domn al Țării Româneşti […] şi iubitor al cuvintelor lui Hristos, pentru a Cărui dragoste a tânjit şi cu râvna a dat de s-a scris acest Tetraevanghel şi l-a ferecat şi l-a dăruit întru rugă sieşi […] la Sfântul Munte”, cum glăsuieşte însemnarea de pe Tetraevanghelul din 1502, copiat de Filip Monahul şi dăruit Mănăstirii Zografu.

Pisaniile diferitelor ctitorii atestă şi ele credincioşia domnului: „în zilele binecinstitorului şi de Hristos iubitorului şi de Dumnezeu dăruitului şi de toată lauda vrednicul Io Ştefan Voievod a început şi sfârşit acest zid” (pisania aşezată cu ocazia ridicării zidurilor Cetăţii Albe, în 1479); sau: „Doamne, Hristoase, primeşte biserica aceasta, pe care am zidit-o cu ajutorul Tău, întru slava şi cinstea Sfintei şi slăvitei Tale înălţări de la pământ la cer; şi Tu, Stăpâne, acoperă-ne cu mila Ta, de acum şi până în veac. Io Ştefan Voievod…” (pisania bisericii mari de la Mănăstirea Neamţ, din 1497).

Întreaga domnie a Binecredinciosului Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt este străbătută de un puternic filon religios, dar nu în sens pasiv şi accentuat mistic, ci în sens de slujire, adică de activare a credinţei prin faptele iubirii. Pur şi simplu, în contextul istoriei naţionale, chipul domnului polarizează în jurul său toate energiile, în timp ce domnul însuşi se lasă călăuzit de Dumnezeu şi de Cuviosul Daniil Sihastrul, la sfatul căruia, pentru fiecare luptă purtată, indiferent de rezultat, ridica o biserică.

Vrednicul voievod este o sinteză a patriotismului naţional, un simbol al dreptăţii şi responsabilităţii faţă de popor. Nădejdea nestrămutată în izbândă, lupta pentru păstrarea neatârnării şi devotamentul faţă de supuşii săi au fost liantul ce l-a unit cu poporul său, care l-a urmat cu credinţă şi jertfelnicie.

Greutăţile pricinuite de pierderile aduse ţării de numeroasele războaie, durerile cauzate de gută şi de rana de la picior nevindecată, – primită, încă din tinereţe, într-o luptă de la Cetatea Albă –, precum şi podagra care l-a chinuit în ultimii doi ani ai vieţii, sunt cele care i-au încercat viaţa până la strămutarea sa la cele veşnice, în ziua de 2 iulie 1504. Astfel, a trecut la Domnul cel care a fost numit de Papă „atletul lui Hristos”, înconjurat fiind de iubirea şi de preţuirea sinceră a familiei, a sfetnicilor, a oştenilor şi a întregului popor, adică de toţi cei „care-l cinsteau ca pe un părinte al tuturor”. Însuşi medicul străin Mathaeus Murianus, cel care l-a îngrijit în ultimii ani de suferinţă, scria că domnul moldovean „este un om foarte înţelept, vrednic de multă laudă, iubit mult de supuşii săi, pentru că este îndurător şi drept, veşnic treaz şi darnic”.

Aceste cuvinte confirmă, ca şi scrierea lui Neagoe Basarab adresată fiului său Teodosie, că încă din vremea slăvitului voievod Ştefan cel Mare principiile de domnie erau practicate în Țările Române în spiritul umanismului creştin, pe care-l va proclama mai târziu Erasmus de Rotterdam, şi nu în spiritul secularizatei politici postulate de Machiavelli, specifice de altfel Occidentului latin.

Cronicarul Grigore Ureche scria: „Pre Ştefan Vodă l-au îngropat ţara cu multă jale şi plângere în mănăstire, în Putna, care era zidită de dânsul. Atâta jale era, de plângea toţi ca după un părinte al său, cunoştea toţi că s-au scăpatu de mult bine şi de multă apărătură. Ce după moartea lui, până astăzi îi zice sveti (sfântul) Ştefan Vodă, nu pentru sufletu, ce ieste în mâna lui Dumnezeu, că el încă au fost om cu păcate, ci pentru lucrurile lui cele vitejeşti, carile nimenea din domni, nici mai nainte, nici după aceia n-au ajunsu”.

Binecredinciosul Voievod Ştefan cel Mare este sfânt şi a fost sfânt, pentru că aşa l-au socotit românii vreme de cinci sute de ani. Sfânt este pentru faptele sale cele multe şi mari, pentru smerenia, dreptatea şi credinţa sa. Prin credinţa şi faptele sale, el şi-a făcut numele nemuritor şi şi-a asigurat slava cea veşnică.

Deşi canonizarea lui a stârnit unele controverse, considerăm că acestea nu sunt întemeiate. Contraargumentele trebuie privite nu numai prin prisma perioadei în care a trăit, la care se referă de altfel şi cronicarul, ci şi prin ceea ce a lăsat el moştenire Moldovei; acea zestre de credinţă care ne face să gândim nu la cele imanente, ci la viaţa cea veşnică, făgăduită nouă de Hristos Mântuitorul. Prin tradiţie, uneori viaţa slăvitului voievod a căpătat o imagine oarecum deformată. Acest lucru s-a petrecut şi din cauza unor însemnări mai puţin îngăduitoare, ce au drept autori pe unii dintre adversarii domnului; să nu uităm că aceştia proveneau din rândurile marii boierimi, ce s-a văzut lipsită de unele dintre privilegiile sale.

Istoricii nu pot aduce dovezi decât despre un singur fiu născut în afara unei căsătorii legiuite, fiu care s-a dovedit a fi cel mai vrednic urmaş al său, Petru Rareş, pe care l-a şi recunoscut, semnând şi un hrisov de confirmare a calităţii acestui moştenitor ca fiind de „os domnesc”.

Cât despre Alexăndrel, deşi s-a vehiculat mult timp ideea că şi el ar fi fost născut dintr-o legătură extraconjugală, ar fi de fapt fiul Evdochiei de Kiev, prima soţie a lui Ştefan, aşa cum reiese din studierea mai multor documente şi inscripţii din acea epocă. Chiar dacă au circulat zvonuri şi despre alţi copii din flori, nu au putut fi aduse dovezi în acest sens. De altfel, era cunoscută practica unor pretendenţi la tron de a-şi justifica pretenţiile prin ascendenţa domnească. Iar faptul că Ştefan s-a căsătorit de trei ori nu trebuie condamnat, dacă se are în vedere că domnul voia să asigure continuitatea familiei muşatine, iar majoritatea copiilor săi, în special băieţii, au murit la vârste fragede.

Fără îndoială, multe aspecte ale vieţii sale se vor lămuri – şi vor confirma totodată dacă evlavia poporului pentru faptele sale de credinţă este sau nu îndreptăţită – atunci când accesul la documentele luate de călugării greci de la mănăstirile închinate şi duse la Muntele Athos (în 1864) va determina o aprofundare a cunoştinţelor noastre despre epoca ştefaniană.

Este demn de amintit ceea ce a spus episcopul Anastasie al Râmnicului în 1904, cu prilejul sărbătoririi a patru secole de la mutarea la cele veşnice a vrednicului domn: „Rugăciunile înălţate către Dumnezeu de către slujitorii Altarului în aceste sfinte biserici, precum şi sfânta jertfă ce s-a adus în acel lung timp pentru sufletul fericitului lor ctitor, negreşit i-au câştigat iertarea păcatelor. În această credinţă a împodobit el pământul ţării cu biserici şi credinţa lui l-a mântuit”.

Please follow and like us:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *