Pomenire pentru Ceaușescu la 101 ani de la naștere

Mâine se împlinesc  101 ani de la nașterea celui care a fost președinte al României până pe 22 decembrie 1989, Nicolae Ceaușescu.

Mulți îl regretă, tot mai puțini îl detestă, se acceptă în general sintagma că ”a făcut și fapte bune”, fiind într-un sondaj recent mai popular decât fiecare dintre președinții țării de după 1990. Ba chiar e pe cale să îl calce pe călcâie pe Ștefan cel Mare, votat acum câțiva ani ”cel mai mare român”.

 Ce avem acum, nu aveam atunci, pe vremea lui, dacă dăm deoparte tinerețea noastră. Pentru cei care nu aveau atunci lipeli la vreo băcănie, la vreo alimentară, la Cuptorul de Aur sau pe oriunde se dădea câte ceva, imaginea individului rămâne în continuare una care provoacă doar neplăcute amintiri.

Să mă iertați, vorbesc din postura celui care a intrat în Suceava prin iunie 1986, devenind student seralist și dimineața lăcătuș la IFA.  Am ronțăit sângerete și conserve din oase de crap cu creveți vietnamezi de mi s-a acrit definitiv de Ceaușescu, de Ileana lui și de toți conducătorii din vremea aceea. Norocuțul meu că aveam 20 de ani, un metru optecișișapte, părul des și creț, mustață neagră, ochi și zâmbet ca lumea. Hai tinerețe!

O fi așa, nu îi contrazic pe cei care spun că înainte era mai bine, că aveam mândria noastră  de români pe atunci, etc .

Dar nu cred că demnitatea noastră ca popor depindea de abilitatea pomenitului de mâine. Tind să cred în continuare că atunci eram strașnici pentru că eram tineri, politica o făceau alții iar noi ne vedeam de păcatele tinereții, ca fiecare om de pe această planetă. Părinții noștri lucrau în fabrici și uzine, făceau rulmenți pe care îi exportau, bocanci galbeni din piele întoarsă ”insulated”pentru armatele lumii nu pentru poporul român mându, făceau otteri și compleuri  în fabricile de tricotaje pentru canadieni, fumau Carpați fără filtru din cioate de tabac, cele mai acre și mai greu de tras pe gât fiind cele făcute la Râmnicu Sărat,  iar cei mai descurcăreți se delectau cuApollonia și Arberia de la albanezi, BT de la bulgari iar Kentul era doar pentru doctori.

 O prismă de Toblerone din ”șop” costa suta de lei. Un stilou chinezesc tot atâta. O pereche de teniși chinezești se cumpărau cu trei sute de lei, o pereche de adidași din piele cu patru sute de lei, niște blugi polonezi cu opt sute de lei, un kil de coniac Unirea cu o sută trei lei. Toate la un salariu mediu de două mii cinci sute de lei în mână.

Este drept, cheltuielile de întreținere  nu depășeau trei sute de lei lunar și pentru că nu prea era mare lucru de plătit – apa rece la robinet curgea dar cea caldă venea din când în când, curentul era raționalizat și nici nu prea era nevoie de el, cât timp la televizor aveai program doar două ceasuri pe seară, și acelea pline cu rezultatele pomenitului de mâine.

 Iar cât privește aragazul,avem introduse în folclorul urban cel puțin două sintagme nemuritoare: ”stau la coadă ca la butelie” și ”sunt cu ochii pe tine ca pe butelie”. Inutil să mai arăt că o butelie ajunsese că coste la sfârșitul anilor optzeci, pe piața neagră, cât un televizor color ”Elcrom”, mândria în domeniu a tehnicii electrocasnice românești.

Please follow and like us:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *