Poveste de Anul Nou: Punga cu galbeni, portofelul cu bancnote. Clopoțelul, buhaiul și malanca
În ajunul Anului Nou, ca peste tot în lume, mergeam cu uratul. Cu clopoţelul, de la vârsta cea mai fragedă până fix în clasa a treia, când te râdea lumea dacă nu făceai părtie pentru buhai.
Era nevoie de trei camarazi, încasai trei sau cinci lei la urătură, poate chiar zece lei, de la gospodarii cu dare de mână. Şi nu erau puţini aceştia, astfel încât noul nivel al jocului oferea pe lângă prestigiu, şi sume mai mari în pungă. Plus că scăpai de umilinţa pupăturilor de babe care îţi puneau în pumn o monedă de 25 de bani şi două nuci fără valoare pe piaţă.
Când mergeai cu buhaiul, erai stăpân pe soartă. Strigai la fereastră: “Primiţi cu buhaiul?”. De cele mai multe ori, răspunsul era afirmativ. Ne puneam pe treabă atunci : unul ţinea bărbânţa pe fundul căreia era întinsă o piele uscată de capră, cu gaură la mijloc. Prin gaură era trecut un şomoiog de păr din coadă aspră de cal. De această şuviţă, mereu umezită cu pumni de omăt, trebuia altcineva să tragă încet punând o mână înaintea celeilalte, cu măiestrie, pentru ca din bărbânţă să iasă un huruit cât să se cutremure ferestrele gazdei. Al treilea dădea din clopote mari – două, trei şi măcar o talangă împrumutate de la vitele care erau intrate în grajduri, la iernat. În acelaşi timp, venea şi urătura.
Mai lungă decât cea a prichindeilor dar cu nimic mai fastuoasă. Majoritatea valorificau ce învăţaseră la şcoală – “S-a sculat mai an, Bădica Troian, etc. Unele părtii, mai bine chibzuite, aveau şi pe câte cineva care plesnea din bici.
După alţi doi ani trebuia să te gândeşti la pasul următor în carieră. Pe la 10-11 ani trebuia să intri într-o mălăncuţă. Piesa “Haiducii” era cea mai potrivită, fiindcă se juca în cinci oameni. Omuleţi, mă rog. Un căpitan, un vânător şi trei haiduci, din care unul şef, arestat şi mai apoi salvat, vânătorul trădător dat pe mâna căpitanului spre a fi pedepsit ca orice trădător. Replicile erau exersate îndelung încă de pe la jumătatea postului Crăciunului, când seara se adunau de două – trei ori pe săptămână viitorii actori, la “repetiţie”.
Cântecele ce însoţeau şi amplificau dramatismul piesei erau memorabile: “Mai la deal pe Remezău/Unde-am fost haiduc şi eu/ Paşte Leana trei cârlani/ Şi dă gură la ciobani”. De la 13 ani în sus se trecea la categoria “mălănci” adevărate: Jianu, cu şapte oameni, Bujor cu nouă oameni ori Voicu, cu 11 actori şi cu mai multe cântece, neapărat cu acompaniament din acordeon. Tema, subiectul, intriga, desfăşurarea acţiunii, punctul culminant şI deznodământul, cam aceleaşi, doar cu mai multe replici şi cântece cu voci mai groase.
Să mă întorc. Până la mers cu buhaiul, am mers şi eu câţiva ani buni cu uratul: “Zânga-linga clopoţăl, dă ceva la băiţăl”. Vasile, fratele mai mare îmi era alături, cu urătură un pic mai lungă: “Aho, aho copii şi fraţi, staţi puţin şi nu mânaţi!”.
Coboram pe uliţa Remezăului mai bine de doi kilometri, din casă în casă, cu ţinta finală uncheşul Costan a lui Arsân. Moşul ne dădea câte zece lei, după ce-l mai uram odată în casă iar în trăistuţele pe care le purtam de-a curmezișul, ne îndesa fiecăruia câte un pungoi mare din hârtie, plin cu bomboane date prin cacao. Merita drumul făcut.
Preluând tradiţia, l-am purtat în anii ce au urmat şi pe juniorul Costică, botezat de moşul Costan, cu acelaşi succes.
Eram destul de uşor de tras pe sfoară la acea vreme, ca și acum, de altfel. Umblând din casă în casă cu uratul, primeam bănuţi mai mari sau mai mici, după puterea gazdelor. Eu îmi făcusem dintr-un capăt de colţun o pungă, cum aveau boierii, în care îmi țineam agoniseala, numărând “galbenii” cocoţat pe cuptor, din trei în trei minute.
Alături, fratele Vasile îşi număra bancnotele şi le punea într-un portofel de carton. Cu aparentă lipsă de interes mă chestiona: “Nu vrei să-ţi schimb hârtiile acelea cu galbeni de-ai mei, să-ţi umpli punga?”.Băteam palma bucuros, făceam schimbul cuvenit iar fratele cel mare se alegea cu alte câteva bancnote de cinci ori zece lei în portofelul său pe când eu zornăiam încă un pumn de monede în capătul de ciorap pe cale să se crape.
Un an nou mai bun!
(foto: captură din filmul Amintiri din copilărie)
