Războiul istoric al ghioceilor, între Vicoveni și Voitineni

Ghioceii nu au fost întotdeauna simbolul crud al primăverii ori cel al plecăciunilor. A fost și pretext de războaie ciclice între civilizații de pe cele două maluri ale marelui pârâu Pietroasa.  Dacă tot s-a întrebat cineva cine este autorul textului ce prezenta o nefericită aventură la pescuit pe pârâul Putrădu din Slatina Voitinelului, de acum cam 45 de ani și dacă această povestioară, pornită dintr-o copilărie trăită din plin în anii 70 ai veacului trecut, este reală, el a repornit vechi dispute pe care le credeam demult stinse pentru Poiana Slatinii, între Vicovenii de pe Remezău și Voitineni despre care vă ofer o suită de relatări pseudo-istorice referitoare la acest niciodată închis conflict. Acesta a fost pornit tocmai de la diafanii ghiocei, care au constituit pretextele, cauzele, motivele, care au determinat de-a lungul timpului configurarea unei tehnici de luptă și angrenarea armatelor de infanți de pe cele două maluri ale pârâului Pietroasa, în marile bătălii de acum aproape jumătate de veac.

La ghiocei

Eram destul de mărunţei când am auzit prima dată despre expediţia istorică din pragul primăverii, denumită “La ghiocei”. Sufletele noastre, îndeajuns de candide, ne îndemnau să visăm că vom participa curând la o astfel de aventură. Să culegi ghiocei din pădure, la început de primăvară, cu toate riscurile asumate, părea ceva cu neputinţă de realizat. Mai ales că aceste plante firave se găseau undeva la capătul micului nostru univers, undeva într-o poiană dintre păduri – Poiana Slatinii se numea. Iar pădurea la marginea căreia răsăreau întâia oară firavele floricele avea un nume cutremurător care ne dădea fiori reci pe şira spinării – Criveţe. Aventură maximă, cum s-ar spune astăzi.  Doar că cei cu vechime în astfel de incursiuni, unii copii mai mari, alţii de-a dreptul adolescenţi, au avut în primul an când am aflat despre această minunată tradiţie mari reticenţe în a ne primi în echipa lor. N-aveam vârsta, nu aveam muşchi şi, mai presus de toate, nu aveam arme.

Am rămas mofluzi în acea primăvară, cei doi fraţi mai mari, fiindcă cel mic nu avea deocamdată astfel de pline de elan aspiraţii. Având un an întreg la dispoziţie, ne-am documentat, cercetând ce ne trebuie  dincolo de muşchi şi de ce arme avem nevoie pentru a ajunge în poiana cu ghiocei şi a cuceri cu luptă adevărată, buchetul de flori albe de la marginea Criveţelor, pe care îl ţinteam în gând fiecare dintre noi.

Fratele meu cel mai mare cu doi ani, Vasile, moştenise de la tata o îndemânare nemaiîntâlnită în a folosi uneltele pe care le avea la îndemână, chiar şi vechea bărdiţă cu care a fost otânjit, cu ani în urmă, de Niculai a lui Gavril drept în frunte. Dar şi polizorul din atelierul tatei, dălţi, burghie şi gealăuri din şufladul şaităului (bancul de lucru al oricărui lucrător cu lemnul, la acea vreme).

A meşterit mai întâi săbii din tablă de balot, cu mânere din lemn şi cu apărătoare, bine ascuţite şi bine şlefuite, să semene cu cele din filme, dar mult mai moi, de se îndoiau şi se ciunteau la fiecare duel. Niculai a lui Gavril, redevenit prieten mai mare, a venit poate cu ideea, ori fratele meu a gândit-o, nu voi şti niciodată, să facă pistoale care să bubuie. Prin mai toate satele, băieţii îşi manifestau zgomotos prezenţa pe uliţe cu săcăluşuri. O capsă de la pistolul de tras bolţuri, ce se umplea cu pucioasă strunjită din beţe de chibrit, peste care se îndesa un capăt de cui tăiat, toate legate de o sârmă lungă de la capătul căreia temerarul producător de bubuituri acţiona lovind percutorul – cuiul, îndesat deasupra pucioasei, de un bolovan. Explozia era garantată dar nu şi siguranţa feţelor îndrăzneţilor manevranţi de săcăluşe, mulţi dintre ei rămânând păclişiti pe viaţă.

Realizarea pistolului cu pucioasă în atelierul tatei a însemnat, în sine, o mare aventură. Pentru patul pistolului trebuia ales un lemn tare, fagul uscat fiind preferat, pentru interesul nostru fiind ales un dulap (scândură groasă de patru – cinci centimetri), lung de patru metri, din care am decupat   cu un fierăstrău cam ştirb, primul contur al armei. Cu bărdiţa, cu dalta şi burghiul arma a fost conturată definitiv. I s-a pus o ţeavă metalică pentru design, în partea din spatele acesteia s-a plantat adânc în lăcaşul dăltuit în lemn, capsa de la pistolul pentru bolţuri, bine ancorată cu plat-bandă din fier. Un trăgaci elibera o piedică ce elibera la rândul ei energia potenţială înmagazinată în cele două arcuri sustrase din “jâţul” bicicletei lui tata (erau şase în total acolo, două mai puţin nu se cunoştea), ancorate bine în lateralele pistolului şi legate de percutorul făcut dintr-un piron turtit pe care era nituit în cruce un capăt de cui de asemenea turtit, de care erau ancorate celelalte două capete de arc.

Mare minune, după ce capsa a fost îndesată cu pucioasă de la zece beţe de chibrit, peste care s-a îndesat capătul de cui, când s-a tras de trăgaci a bubuit cum nu s-a mai auzit vreodată în ogradă. Gobăile s-au speriat serios, adăpostindu-se care pe unde. Porcul a grohâit nedumerit în coteţ, iar vaca, mai calmă, a dat drumul unui muget calm, marcând totuşi succesul nostru. Mai speriată a fost mama bătrână, care a sărit ca o căpriţă de pe scândurica stativelelor ei din bucătărie, la care ţesea cât era ziua de lungă brâie, ştergare ori trăistuţe, după sezon şi după comenzi, temându-se că s-a întors războiul.  Mama ne-a dojenit şi ea, cerându-ne oarecum imperativ de la fereastră să încetăm cu prostiile.

Dar cursa înarmării abia începuse. Odată vestea dusă mai departe, peste pârâu, peste garduri şi de-a lungul uliţei, secretul misterioasei arme a fost rapid preluat prin reţelele de spionaj local de mai toţi cei interesaţi. În scurtă vreme, jâţurile (scaunele de la bicicletă) au rămas văduvite mai prin toate gospodăriile de câte două arcuri, în mai toate colţurile cătunului. Pe ascuns sau nu, se fabricau pe Remezău pistoale cu capse, într-un ritm nemaivăzut. Noi, cei mai mici, nu puteam aspira să primim în dotare un astfel de pistol minunat, fiind armă de foc, periculos de folosit pe timpul luptelor de cei nepricepuţi. Ne-au consolat cei mai mari, fabricându-ne arcuri din lemn de alun, cu coardă din liţă de şprangă şi cu săgeţi din draniţă despicată curmeziş, beţele rezultate fiind rotunjite, împodobite la un capăt cu pene înjumătăţite de cocoş iar în celălalt capăt cu ascuţiş de cui legat strâns cu sârmă.

Exersam, dorind să ne punem în valoare talentele de arcaş, ţintind în sus, spre antena televizorului, agăţată pe un stâlp lipit de gardul spre grădină, înalt de 16 metri, cea mai înaltă construcţie la acea vreme din colţul nostru de lume. (Ceva mai târziu, un vecin al nostru, după ce şi-a cumpărat şi el televizor, a pus antena pe un par înalt de 21 metri, spre invidia şi ruşinea noastră). Cu tehnica de luptă pe care o aveam în dotare, abia ridicam săgeata până la jumătatea antenei, aceasta căzând inevitabil peste gard, în păpuşoi.

A trecut vara, a trecut şi toamna, a venit iarna nesuferită care parcă nu se mai termina, noi fiind de la o zi la alta tot mai nerăbdători, în aşteptarea sezonului de mers la ghiocei. Pe la jumătatea lui martie primele semne de primăvară erau tot mai lămurite, de la o zi la alta. Un vânt călduţ topea zăpada, pârâul curgea învolburat ducând spre vale sloiuri de gheaţă, dealul curăţat de omăt scotea aburi când era încălzit de soare. Se apropia ziua marii încercări, iar într-o sâmbătă, aceasta chiar a venit. Eram înarmaţi până în dinţi, cei câţiva răcani cu arcuri şi săgeţi din draniţă. Alţii cu buzdugane din cioată de paltin, în care erau înfipte cuie, cu ascuţişul în afară. Cei mai măricei aveau pistoale ce bubuiau pucioasa, cu arc şi cu piedică. Ne-am lipit toţi de trupa celor mari.

Erau înalţi, curajoşi, cu mustăţi mijânde şi fără niciun fel de arme, privindu-ne cel mult cu îngăduinţă.  Am purces la drum în urma lor, acceptând situaţia. După ceva timp, am ajuns într-un loc în care mie mi s-a părut că se despart două lumi. Într-o parte, pe dreapta, cunoscuta pădure a cantonului silvic Remezău, pe care o ştiam oarecum, fiindcă intram vara zi de zi în ea, cu vacile la păscut. Pe partea stângă, misterioasa pădure, întunecată şi fără pic de iarbă printre copaci – Criveţele.

Între cele două păduri se iţea o trecătoare spre ceva luminos – Poiana Slatinii. Trecând prin acea neliniştitoare strungă dintre Criveţe şi Frăsiniş, am intrat într-o altă lume. Cu faţa la soare, Poiana Slatinii nu mai păstrase niciun pic de omăt. Am coborât cu încredere spre locul unde, credeam noi, cei mai mărunţei, vom găsi ghiocei şi dacă va fi cazul, vom lupta cu armele pe care le aveam pentru a-i dobândi. Prima vamă către biruinţă a fost trăită de noi atunci când ne-am nimerit pe malul unui pârâu. “E Putrădu. Uite cât s-a umflat” constatau veteranii.  Tot ei au căutat şi au găsit un loc potrivit pentru traversare. Cu riscul de a ne intra apa în ciubote, am luat cu asalt vadul.

După ce am scurs apa din încălţări şi ne-am scurs colţunii, ne-am încălţat din nou şi am plecat mai departe, căutând cu coada ochiului, pe marginea pădurii Criveţelor, ghiocei. Tot mergând la vale, mai puţin însufleţiţi decât eram de dimineaţă am auzit ca un tunet ordinul superiorului, unul dintre băieţii mari cu mustaţa mijândă: “Trageţi!”. Ne-am dumirit că a început războiul şi trebuie să ne facem datoria. Fiecare trebuia să luptăm cu armele din dotare împotriva duşmanului din pădure care venea încrâncenat împotriva noastră pentru a nu ne lăsa să culegem acei ghiocei mult râvniţi. Am văzut repede însă că pericolul nu venea dinspre pădure ci de dincolo de o apă învolburată cum nu mai văzuserăm, la câţiva paşi de noi.

Nu prea departe, pe celălalt mal, era înşirată strategic o altă oştire, cel puţin la fel de bine înarmată. Atunci au început strigătele de luptă. De partea noastră, strigau veteranii: “Voitineni disciotoraţi, voi la Jicov ce cataţi?. Din partea adversarilor venea răspunsul: “Jicoveni disciotoraţi, la Voitinel ce cataţi?”.  Şi aşa a început răzbelul. Cu săcăluşe, cu săgeţi trimise dinspre un mal spre celălalt al pârâului Pietroasa, învolburat de apele primăverii; mai câte o piatră ce ajungea până la mijlocul albiei, la fel ca şi săgeţile ţintite din arcurile noastre.  Prinşi în vâltoarea luptei, nu ne-am dat seama că liderii noştri ne abandonaseră demult. Când s-a epuizat muniţia, şi de o parte şi de cealaltă a pârâului învolburat, ambele părţi combatante au întors spatele conflictului, cei din partea ce ţinea de Voitinel  a pârâului Pietroasa  ducându-se în treaba lor, pe la casele lor ori poate chiar la ghioceii lor.

Noi, cei rămaşi pe câmpul de luptă de ceastălaltă parte, ne-am strâns armamentul, nedumeriţi de faptul că cei mai mari ne-au lăsat singuri să apărăm graniţa, plecând cine ştie unde. Neavând victime în desantul nostru, deşi nu mai aveam nici săgeţi şi nici chibrituri să bubuim pistoalele cu capse, ne-am făcut curaj să intrăm totuşi niţel mai adânc în pădurea Criveţelor, doar că vom găsi câţiva ghiocei să-i ducem trofeu acasă. Cât am colindat printre tufişurile de salcie ce creşteau pe pământul mlăştinos de la poalele pădurii, n-am găsit fir de ghiocel. În întunericul codrului ne-a fost teamă să intrăm. Ni s-au înfundat doar ciubotele în noroi, cât pe ce să le pierdem. Dezamăgiţi, am făcut cale întoarsă, la deal, prin poiana Slatinii, spre casă. Am trecut prin acelaşi vad pârâul Putrădu, ne-am spălat ciubotele şi ne-am scurs colţunii, ne-am încălţat şi am pornit pieptiş, obosiţi ca vai de noi dar plini de amintiri pe care ni le împărtăşeam deja unul altuia.  Am înţeles că mersul la ghiocei nu-i o joacă.  Ne-am lămurit – acolo la apa Pietroasei sunt duşmanii, nu în pădure, ci pe celălat mal.

Pentru anul ce vine, va trebui să ne perfecţionăm arcurile, săgeţile, să luăm şi prăştii la noi, dintr-acelea cu care trăgeam în sturzi, şi să pornim cu mai multe pistoale bubuitoare. Când am isprăvit de urcat dealul, pe tăpşanul apropiat de ieşirea din poiană, i-am regăsit pe liderii noştri. Cei patru sau cinci veterani cu mustăţi mijânde călăreau mânjii CAP-ului, aduşi să pască în poiană, unde soarele topise zăpada, iar de dedesupt se iţeau fire subţiri de iarbă verde.  Tinând de coamă mânjii slăbiţi de trecerea prin iarnă, ridicau câte o mână în sus, înghiontind cu călcâilele coastele animalelor şi strigând “Iha! Iha”, ca în marile filme western.

În anul ce a urmat ne-am socotit că nu vom mai face părtie (echipă) cu cei mari pentru epica de-acum ofensivă denumită codificat “La ghiocei”. Primăvara din anul ce a urmat nu mai semăna cu cea dinainte. Nu prea ninsese în iarnă iar ploile încă nu veniseră. Era însă destul de cald afară, pentru a putea să ne punem în aplicare planurile războinice.

Singurele amintiri palpabile rămase din campania de cu un an înainte erau doar cele ce priveau conflictul armat dintre cele două tabere – voitinenii şi vicovenii, ghioceii rămânând pe planurile ultime, trebuind să ne mulţumească măcar pentru că în cinstea lor am denumit planul secret de război, pomenindu-le codificat, numele – “La ghiocei”. Nu ne interesau deloc resorturile, pretextele, cauzele, motivaţiile pornirii acestei fără precedent bătălii, ne lăudam numai noi între noi cu armele mult mai perfecţionate ce le meşterisem pe parcursul unui an întreg. Cu acestea am pornit din nou la luptă, pufanii de ieri, veteranii de azi, printre păduri, coborând spre pârâul Putrădu pe care l-am găsit aproape secat, de l-am trecut doar lungind pasul. Ne-am bucurat gândindu-ne că ar fi acesta un semn bun şi că de aceea vom avea o victorie uşoară. Câţiva dintre noi, nostalgici oarecum, am cercat şi liziera Criveţelor, care nu ne mai înspăimânta deloc, găsind, minune mare, fragede lujere de ghiocei pe care fără preget i-am smuls din iarbă cu mare triumf. Când am ajuns la apa Pietroasei, am rămas nedumeriţi. Pârâul în primul rând, pe care îl ştiam de cu un an în urmă, nu mai era acolo. Printre lespezile dintre maluri, pline de mâl, abia se strecura un firicel de apă, nu cu mult mai lat decât Putrădul mai înainte luat cu asalt. De partea cealaltă, niciun combatant. Departe pe pământul Voitinelului, zăream nişte siluete negre, ce se mişcau dintr-un loc în altul, la mare distanţă. Noi aveam însă arme dintre cele mai bine făcute, arcuri, prăştii, buzdugane şi înfiorătoarele pistoale cu bubuitură pe care trebuia să le folosim neapărat. A fost dat semnalul de atac, continuat cu bubuieli şi săgeţi lansate spre celălalt mal, însoţite cu legendarul strigăt de luptă: “Voitineni disciotoraţi, voi la Jicov ce cataţi?”.  Siluetele negre din depărtare, de peste apă, s-au oprit la un moment dat, ca la comandă, semn că au auzit zgomotele noastre de chemare la bătălie. S-au apropiat una de cealaltă şi împreună, fără să se grăbească, au pornit în drum către noi.

Crezându-ne în siguranţă dincoace de apă, ne-am continuat cadenţat strigătul de luptă. Doar că inamicii, mărunţei la începutul marşului deveneau tot mai mari şi, în minţile noastre, tot mai mulţi. Ne-a pierit graiul când cei câţiva hojmalăi, cu mustăţi mijânde, au ajuns la doar câţiva metri de noi, pe malul celălalt, privindu-ne şi hlizându-se. Ni s-a tăiat graiul mai întâi la jumătatea strigătului de luptă, apoi vlaga mâinilor, toată puterea coborând în picioare.  

Am întors spatele duşmanilor fugind cu multă îndrăzneală la deal către siguranţa cătunului nostru. Cu greu am trecut Putrădul care ni s-a părut că se umflase brusc, spre ciuda noastră. Ne-am uitat înapoi, urmăritorii hlizindu-se se apropiau, devenind tot mai înalţi şi cu mustăţi tot mai mari. Înainte priveam pe tăpşan după şefii noştri de cu un an înainte, care credeam că au venit iarăşi să încalece mânjii CAP-ului. Nici mânji, nici veterani de-ai noştri n-am văzut pe tot largul tăpşanului. 

Ne-am răsfirat, încercând să ne salvăm pielea fiecare pe cont propriu. În ceea ce mă priveşte, am văzut dinaintea mea, ca prin vis, un molid singuratic în mijlocul poienii, cu crengile până la umerii mei coborâte.  

M-am prins de un ciot şi m-am aburcat cât am putut de sus, abandonând arcul şi săgeţile ce îmi mai rămăseseră la poalele copacului. Nici nu mi-am tras bine sufletul şi am văzut cu groază cum lângă tulpina molidului salvator a apărut ca din senin unul dintre fioroşii duşmani. M-am gâdit că până acolo mi-a fost, că o să iau o bătaie straşnică, cel puţin. Lucrurile s-au petrecut însă altcumva sub privirile mele holbate. Mi s-a părut oarecum ciudat că chipul celui ce mă privea de jos nu mai hlizea, zâmbea doar. Mi-a rupt în două săgeţile cu pană de cocoş într-un capăt şi cu un vârf de cui la celălat capăt, lăsându-mi arcul neatins. Ghioceii strânşi înainte s-au pierdut în toiul bătăliei şi a fugii ruşinoase ce a urmat.

Acasă, mama, neştiind ce aventură am trăit, cât curaj am dovedit ori la ce riscuri ne-am expus, ne-a dat câte o palmă la fund şi ne-a trimis să ne spălăm, până nu vine tata.

 

Please follow and like us:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *