Senator Virginel Iordache, declarație politică cu tema:”Semnificația Unirii Bucovinei cu Țara”
În 28 Noiembrie sărbătorim Ziua Bucovinei . În semn de respect pentru bucovineni și pentru cei care au contribuit și făurit Marea Unire, in Senatul României voi prezenta câteva declarații politice care vor avea ca temă acest măreț eveniment.
Astăzi am prezentat declarația politică cu tema:”Semnificația Unirii Bucovinei cu Țara”.
Există momente în istorie care ne schimbă perspectiva asupra vieții. În cazul evenimentelor istorice, transformarea la care asistăm nu se petrece doar nivel individual, ci putem vorbi despre despre o transformare mult mai complexă, resimțită la nivel colectiv. Atunci când vine vorba despre un eveniment istoric major, asistăm practic la o schimbare de paradigmă, pe care o putem raporta la întreaga societate. Discutăm aici despre un punct zero de la care pornim, așezând noua realitate pe temeiuri mult mai profunde și cu semnificații aparte, care își întinde ramificațiile peste timp. Un astfel de moment istoric care a modelat sufletul românesc a fost Unirea Bucovinei cu Țara.
După cum bine știm, timp de 144 de ani, de la 1774 până în 1918 Bucovina s-a aflat sub adminstrația Imperiului Habsburgic. În tot acest interval de timp, românii din Țara de Sus a Moldovei, au continuat să simtă românește, să trăiască românește și să viseze românește, în ciuda presiunilor pe care autoritățile timpului le făceau asupra lor, pentru a se dezice de trecut și de propria origine. În acest sens, putem remarca lupta continuă dusă de intelectualii vremii pentru păstrarea nealterată a identității românești, luptă dusă pe tărâm cultural ca formă a activității de emancipare politico-națională. Sub acest aspect, un obiectiv constant al intelectualilor bucovineni a fost procurarea cărților în limba română. Oameni entuziaști au luptat pentru elaborarea unor creații originale, pentru promovarea învațământului în limba maternă, elaborarea de manuale școlare, dicționare, lucrări lingvistice. În toată acestă perioadă s-au făcut eforturi pentru dezvoltarea învățământului românesc modern, iar construirea bisericilor ortodoxe de către boierii români demonstrează formarea, dezvoltarea și afirmarea unei conștiințe naționale românești, în pofida tuturor dificultăților de la acea vreme. Faptele de mai sus și altele, pe care poate istoria nu le-a consemnat, dar care sigur au existat, arată că românii și-au organizat și afirmat pas cu pas, deceniu după deceniu, generație după generație dorința de eliberare și unire cu patria mamă.
Contextul european în care Bucovina se unește cu România este dominat de mari prefaceri. Puterile Centrale ies înfrânte din Primul Război Mondial și capitulează rând pe rând, spre sfârșitul anului 1918.Austro-Ungaria intră într-un proces de dezintegrare, iar o serie de state, componente ale imperiului, își proclamă independența în a doua jumătate a anului 1918.
În 3 octombrie/16 octombrie împăratul Carol I de Habsburg lansează un manifest, “Către popoarele mele credincioase”, prin care anunța federalizarea imperiului Austro-Ungar. Această decizie era ultima încercare de a salva de la pierire un imperiu aflat în agonie.
Profitând de slăbiciunea imperiului, ucrainenii au convocat Adunarea Națională Constituantă, la Liov, în 12/25 octombrie 1918. Adunarea a proclamat independența teritoriului ucrainean din Austria-Ungaria, inclusiv nord-vestul Bucovinei.
Reacția românilor din Bucovina a fost imediată. În 14/27 oct 1918, Iancu Flondor și Sextil Pușcariu au organizat o Adunare Constituantă, la Cernăuți unde au participat reprezentanți ai românilor, primari și foștii deputați ai dietei bucovinene. Adunarea a adoptat o moțiune prin care era proclamată unirea Bucovinei integrale cu celelalte provincii românești, într-un stat național independent. Acolo a fost înființat și un Consiliu Național, alcătuit din 50 de persoane, aflat sub președenția lui Iancu Flondor, care să se ocupe de înfăptuirea unirii.
Câteva zile mai târziu, pe 3 noiembrie, ucrainenii bucovineni au organizat o adunare, ca răspuns celei românești, în care au proclamat alipirea unei mari părți din Bucovina noului stat ucrainean. În susținerea acestora, Rada de la Liov a mobilizat militari, care au luat poziții de apărare în pozițiile cheie ale Bucovinei.
Luând act de acțiunile părții ucrainiene, Consiliul Național Român a cerut sprijin militar Guvernului României și a convocat, pentru 15/28 noi 1918, Congresul General al Bucovinei. La Congres au participat 74 de delegați ai Consiliului Național Român, 13 delegați ai ucrainienilor, 7 ai germanilor, 6 ai polonezilor. Dionisie Bejan a citit în plen o Moțiune care prezenta caracterul românesc al Bucovinei și cerea „unirea necondiționată și pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru, regatul României”. Moțiunea a fost adoptata cu entuziasm, singurii care au votat împotriva unirii cu România fiind reprezentații ucrainieni.
Ulterior, Congresul a stabilit că o delegație, formată din Iancu Flondor, Dionisie Bejan, Ion Nistor și Eudoxiu Hurmuzachi, să-i prezinte la Iași, Regelui Ferdinand, actul prin care Unirea Bucovinei cu România era pecetluită.
Distinși colegi, ziua de 28 Noiembrie are, pentru noi bucovinenii, o semnificație aparte. Ea reprezintă mai mult decât unirea cu țara.
Această zi ne-a demonstrat că atunci când vine vorba de interesul național, trebuie să avem puterea să trecem peste diferențele de viziune politică, peste interesele personale sau de grup, punând pe primul loc binele celor pe care îi reprezentăm.
Tot această zi ne-a arătat că noi, românii, sunt un popor puternic și perseverent atunci când vine vorba de apărarea unor idealuri înalte și că nu facem compromisuri atunci când trebuie să ne apărăm identitatea.
Totodată, Unirea Bucovinei cu Țara, reprezintă o lecție de demnitate și patriotism, când am avut curajul să spunem „Nu!” celor care voiau în acea vreme ca Bucovina să aibă alt traseu istoric, încercând să ne dezbine.
Semnificativ este și felul în care oamenii politici ai vremii au găsit puterea de a-și depăși orgoliile, lucrând împreună, în ciuda diferențelor de opinie, pentru a găsi cele mai optime soluții pentru ca idealul Unirii să se îndeplinească. Felul în care aceștia s-au comportat în acest moment istoric, ar trebui să fie un exemplu pentru noi, cei de-acum și să ne concetrăm eforturile mai mult spre ceea ce putem realiza împreună, decât spre ceea ce nu putem realiza nici măcar singuri.
În același timp, trebuie subliniat faptul că, întoarcerea Bucovinei la Patria mamă a însemnat un pas deciziv spre realizarea Marii Uniri, moment care a rămas în conștiința noastră națională, ca fiind cea mai importantă realizare istorică a neamului românesc.
Aflându-ne în apropierea acestui mare ceas aniversar, se cuvine să facem o reverență în fața inaintașilor noștri, acei oameni demni, adevărați oameni de stat, care au reușit să învingă toate dificultățile puse în față de istorie, pentru a ne bucura timp de câteva decenii, prea puține din păcate, de o Românie Mare, în care Bucovina și-a ocupat rolul meritat în cartea de aur a istoriei naționale.
Stimați colegi, închei prin a vă spune că Bucovina a rămas un spațiu al miracolului. Aici tradițiile au rămas la fel de vii, ca în trecut, iar sufletele oamenilor au rămas curate, protejate fiind de zidurile mănăstirilor și credința nestrămutată în Cel de Sus. Este tărâmul locuit în mod armonios de naționalitați diferite, este tărâmul unde timpul și istoria au modelat caractere și virtuți, păstrând vie ordinea și curățenia vieții arhaice. Și da, domnilor, trebuie să ne amintim de asta!
România anului 2018 de astfel de aduceri aminte are nevoie .
Probabilitatea ca autenticitatea sufletului românesc să se păstreze la acest început de mileniu trei , este destul de redusă. Procesul de globalizare ne-a luat pe nepregătite. Nu putem îmbrăţişa alte culturi fără ca, în primul rând, să fi determinat potenţialul propriei noastre spiritualităţi și identități. Globalizarea nu înseamnă renunţarea la identitate, cum pare a fi înţeleasă de unii dintre contemporanii noştri. Ci, conştienţi fiind de propria noastră fiinţă naţională, trebuie să găsim o modalitate de a o pune în slujba celorlalte culturi pentru o evoluţie culturală comună cât mai completă. Vorbim aici despre o osmoză în care popoarele lumii nu renunţă la culturile din care se trag, nu renunță la istoria lor, ci se uită la alternativa oferită de fiecare în parte pentru o îmbogăţire a spiritului. O cultură completează pe alta şi împreună ne dovedesc un singur lucru: că toate ţările lumii nu sunt decât un singur popor, iar acesta poartă numele de Omenire.
Senator
Prof. Virginel Iordache
