SIMONA ȘI CHARLIE…

De Simona Halep e vorba din nou – și despre Roland Garros, dar și despre un Charlie, celebru și el: Charlie Hebdo, publicația franțuzească de satiră care la începutul lui 2015 a făcut public un drept la replică armat soldat cu morți și răniți, fapt care suscită și azi comentarii și interpretări diferite.
Cât despre Simona, nu, în discuție nu e nimic tulbure, nimic de natură să o coboare, să-i umbrească aura. Ea a fost sclipitoare în Franța și a cântat curat și cristalin. I-a încântat pe francezi și nu numai pe ei – statisticile vorbesc entuziasmant despre audiența finalei de la Roland Garros.
Asocierea din titlu vine din altă parte. Charlie Hebdo a produs agitație printre români publicând o caricatură pe care noi n-am citi-o cum și cât de adânc trebuie, spun unii, încât o receptăm ca pe un atac jignitor la adresa nației.
Iar cu desenul în față, nici nu e greu să reacționezi astfel, inflamat și gata de ripostă. Desigur, nu una barbară (din neputință – deopotrivă în sensul bun și în cel rău), chiar dacă a umbla negrijuliu, fie și cu penița, prin resorturile ultime, intime, sensibile ale unei comunități, cele precum credința, tradiția, susceptibilitățile felurite etc. frizează barbaria, iar pe de altă parte, există o barbarie, chiar cruntă, a celor care le reproșează altora că ar fi barbari!

Nu e greu să ripostezi dacă: nu ai complexul rudei sărace în fața verișorului care te-a asistat la nevoie și pe care nu dorești să ți-l faci potrivnic chiar dacă el e uneori despotic, iar tu speri să nu-ți mai trebuiască ajutorul lui; nu simți obligații față de spiritul francez, tu fiind dedat, în materie, la cele britanice, americane sau de altă fabricație; ești sau devii național până la naționalism, precum daciștii; te indispun tot mai adânc și definitiv privirea de sus, superioritatea și îngustimea pe care aceasta o generează, aroganța ireverențioasă a francezilor mofturoși, capricioși și egoiști pe care românii cautători de îndestulare prin Occident îi ocolesc și care, în plus, nici nu mai înseamnă cine știe ce în lume de o bucată bună de istorie, de unde și impresia că se hrănesc din ce au adunat odinioară, iar asta în vreme ce nu le place deloc să li se vorbească de scadența la o factură sau la alta…

Dar e în același timp greu sau ar trebui să fie greu să ripostezi dacă: nu ești destul de sigur că locuiești în aceeași reprezentare a lucrurilor, în același spirit, între aceleași înțelesuri cu francezul Felix care crezi că te vizează în desenul lui; există o latură în care discursul desenului devine difuz și echivoc – aici el putându-i avea drept țintă pe francezii înșiși sau putând da pur și simplu o probă de superficială și inabilă călcare a două-trei pedale deodată, precum, să zicem, accelerația și frâna; în fine, dar fără ca acest capitol să fi fost epuizat, stereotipul de reprezentare avut în vedere l-am construit, pe de o parte, singuri-singurei (”industria comunistă e un morman de fiare vechi”, am auzit asta, drept care am demontat-o, am tăiat-o bucăți-bucăți, am adunat ani de zile de peste tot si am cărat și am vândut trenuri și vapoare de fier vechi etc.), iar pe de altă parte, fiind adevărat că mai ales concetățenii noștri (și ai întregii Uniuni Europene) de etnie romă s-au ocupat și se ocupă cu fierul vechi, nu-i mai puțin adevărat că și rude mari împărătești au făcut și încă fac averi din atare metalică îndeletnicire…


Este însă, în orice caz și peste toate, o libertate cel puțin ciudată libertatea de spirit care se exprimă în desenul în discuție. Poate că tocmai de aceea, deși expresiv în sine, el impune o sugestia consistentă de meschin, de rău, de negru greu, de pământ care trage în jos și îngroapă totul. Nu este în primul rând artă, ci țintuire. Trupul atletului care învinge și se aruncă exuberant spre cer nu apucă să se arcuiască, pentru că este silit (de condeiul ideologic!) să se închircească spre a sugera încordarea și întunericul unei ciori care croncăne. Iar Simona, repet, s-a arcuit luminos. Tot așa, cupa victoriei, ridicată deasupra capului, e trasă în jos printr-o limitare a verticalei sub acțiunea aceluiași condei și prin repetarea, ca refren, a lui ”Ferraille! Ferraille!”. Deși Simona va fi spus, fără cuvânt, numai cu ochii și zâmbetul, ceva despre bucuria omenească universală, simplă și adevărată, de a fi învins și a se fi învins.
Subtextual, desenul crede însă că trebuie să transmită o atenționare, dacă nu chiar se preconizează o condamnare: ni se compromite Roland Garrosul.
Desigur, libertatea de exprimare și libertatea presei…
Deși ceva despre responsabilitate, tot ca principiu fundamental, ar fi la fel de necesar, de util și de urgent.
A.B.

Please follow and like us:

Un comentariu la „SIMONA ȘI CHARLIE…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *