”Sub praful trecerii”, carte de poezii și epigrame publicată de părintele Ioan Nistoroaia la Editura Iuni Smart, Tipografia Tipo Tonic

Avem bucuria să anunțăm apariția, la Editura Iuni Smart, a unui nou volum, sub semnătura scriitorului preot Ioan Nistoroaia. Titlul cărții este ”Sub praful trecerii” și tomul conține versuri și epigrame scrise de părintele  Nistoroaia, unul dintre acei preoți cu har nu numai în slujba lor de păstorire a credincioșilor creștin ortodocși ci și în mânuirea măiastră a cuvintelor. Autorul ne oferă poezii pline de înțelesuri adânci, dar și epigrame  savuroase, spre delectarea laturii ludice a spiritului cititorului, lucru rar în cărțile scrise de autori clerici. Dar pentru că noi facem aici numai o recomandare de lectură, dăm cuvântul celor care au semnat Cuvîntul înainte și Prefața cărții lui Ion Nistoroaia, redutabilii oameni de cultură suceveni, Mihai Iacobescu și Nicolae Cârlan. Volumul a fost tipărit în condiții grafice deosebite la Tipografia Tipo Tonic din Suceava. Lectură plăcută!

Profesor universitar doctor Mihai Iacobescu:

Cuvânt înainte

Zămislit din dragostea țăranilor Dumitru Nistoroaea și Natalia, din Găinești – Slatina, comuna unde Vodă-Lăpușneanu și-a înălțat altarul Sfintei Mănăstiri din piatra fără moarte a Carpaților, Ioan a văzut lumina zilei la 12 ianuarie 1953. Părinții i-au fost primii inițiatori și învățători întru ale vieții și cunoașterii esențiale. A urmat școala elementară în satul natal.

Simțind chemarea lăuntrică spre a sluji sieși și semenilor săi întru cinstirea și răspândirea învățăturii credinței strămoșilor, Ioan a urmat Seminarul Teologic la Mănăstirea Neamț, apoi Facultatea de Teologie la București.

În 1977 a fost hirotonit și instalat preot la Pârteștii de Jos. Cei 14 ani de activitate în această parohie au însemnat o primă și decisivă etapă a existenței sale. Aici și-a întemeiat familia. A devenit tată a doi copilași. S-a afirmat și remarcat prin cuvântul rostit din amvonul sfintei biserici, prin faptele zilnice și comportarea sa pilduitoare, prin blândețea și demnitatea creștinească,  prin spiritul întreprinzător și gospodăresc, prin multele sale inițiative pe tărâm pastoral-misionar, prin felul în care a știut să anime și să întrețină viața culturală în familia cea largă a comunității rurale din parohia sa, ca vrednic slujitor și păstor duhovnicesc al obștii din Pârteștii de Jos.

La 7 iulie 1991, cu prilejul finalizării lucrărilor de restaurare a bisericii din Pârteștii de Jos i s-a conferit, pentru toată râvna și strădaniile vredniciei sale, distincția și titlul de iconom- stavrofor, de către Înalt Prea Sfinția Sa părintele Pimen, Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților. Din toamna aceluiași an a fost transferat și instalat la Biserica Adormirea Maicii Domnului, din Suceava și, totodată a fost numit profesor și duhovnic la Seminarul Teologic Liceal ”Mitropolitul Dosoftei” din municipiul Suceava. Începea astfel o a doua etapă a vieții și strădaniilor sale, ca preot și profesor.

Dincolo de această lapidară biografie abia creionată, părintele Ioan Nistoroaea ni se dezvăluie cu un bogat univers de gânduri și simțăminte, din slovele cărții de față, în care fibrele ființei sale freamătă și cântă, ca o pădure seculară, pe care arcușul vântului înserării o dezmiardă și înfioară, mereu și tainic, în toate străfundurile sale.

Scrisul este pentru slujitorul Sfântului Altar o mărturisire și o prelungire și amplificare a cuvântului rostit din amvon de la care se simte îndemnat să vorbească tuturor vârstelor și generațiilor.

Scrisul este pentru dânsul o rugă tainică, prin care se dorește logodit cu veșnicia:”Scapă-mă de moarte Zeule din turn/ Veacul să mă poarte/Prin sălaș diurn” (Cântec lin I)

Scrisul este concentrarea și încrustarea propriei sale existențe în cristalul unui aforism: ”Până viața-mi curge/ Zilele îmi cern/ Ca-ntr-un vechi proverb/Mâini de înger dulce” (Cântec lin II)

Scrisul este odă închinatei mamei, chintesență a dragostei, simbol al tăriei, al înțelepciunii, al legăturilor dincolo de moarte: ”Ești cântecul de leagăn în casa cu pridvor/ Legând lumea visată de lumea nepereche/ Ești doină și ești jale și teamă și fior/ Ești stâlpul de cetate și cartea cea mai veche”(Mama)

Scrisul este pentru autor miracolul prin care încearcă ”Să bată clipele în cuie” (Nu plânge) sau printr-o ”perdea de lacrimi și rugăciuni șoptite” să constate cu durere, că: ”Din Prut până la Nistru, Cetate și Hotin/ Țărâna geme trist, pe pragul suferinței …/ Au pângărit barbarii sfințitul grai latin” (Vecernii) ori să audă, în sunetul clopotului de la Slatina, strigătul ”de patru veacuri al plăieșilor” ”din altarul mănăstirii” (În sunet de clopot).

Și ca o nădejde dătătoare de lumină atotputernică, senzația că Ștefan cel Mare trăiește în fiecare dintre noi: ”E Putna ca o candelă nestinsă…/ Ștefan până la Nistru se uită la hotare,/ E-o piatră Basarabia, din patrie desprinsă/ Cu lacrimi o sfințesc strămoșii din altare” (Ctitor)

…Și dacă cel ce scrie o carte își construiește aripi și vrea să zboare către cer, se cuvine să prețuim cutezanța încercărilor sale și să înclinăm fruntea cu respect în fața celui mai firesc dintre gesturile Omului, acela de-a sfida moartea, dăltuind în marmora filelor clipele îmbrăcate-n bronzul slovei. (Prof. univ. dr. Mihai Iacobescu)

Nicolae Cârlan:

Prefață – Poezia ca drum al crucii

O boare de nostalgie, proaspătă ca roua dimineții, străbate prin versurile părintelui spiritual Ioan Nistoroaea. Sufletește el adastă spre o lumină purificată (și purificatoare totodată) și chiar nopțile, pătrunse de nu se știe ce misterioase frisoane, își desfășoară întunericul sub un cer adeseori spuzit de stele sau dominat de lumina difuză a lunii. Adeseori recuzita stelară sau selenară este suplinită de vreo ”rază palidă” ivită din ”luciul apei”. Dar, mai presus de  acestea, se simte o atracție constantă spre lumina interioară (lumina din făptura mea), a duhului și a cugetului, cu care s-a împărtășit de la ”cărturarii învățați” din izolarea mănăstirească. De aici și un calm sentiment de resemnare, asumat cu înțelegere în intimitatea unei naturi ce-și dezvăluie vraja ”prin gura izvorului șăgalnic” ”șoptind prin vaduri” , ”sub sălcii pletoase” la ”poalele bătrânului munte”.

Peisajul armonizat de ”ecoul clopotului lui Cuza”, ”trezind vămile haotice”, predispuse la solitudine și visare, la iubire nedeslușită într-o primă instanță (”am iubit îndoielnic ca un trubadur călător” , zice undeva), dar și la ”mărturisiri, întristări, împărtășire”. Astfel spus, întreaga ambianță declanșează în sufletul autorului o indicibilă melancolie care tinde să se facă vers, cum zicea Poetul.

Oricum, dominanta fundamentală a structurii interioare a poetului , așa cum se relevă în versurile sale, rămâne contemplativitatea, oficiată cu solemnitate de litanie. Una dintre secțiunile volumului de față, concepută prin apelul la versificația liberă, comunică, în fulgurante imagini miniaturale, impresii lapidare, gânduri fugare, aleanuri, melancolii, vagi confesiuni, toate convertite într-o învăluitoare chietudine, generată de atmosfera încărcată de izbitoare sacralitate proprie oricărui locaș monastic de-o vârstă cu ”secolii Moldovei” .

Traducerea stărilor afective în imagini se soldează, îndeobște, cu tablouri de mici dimensiuni, fine și delicate, aidoma crochiurilor orientale: ”Doar copacii / tremurați de un vânt pribeag / glăsuiesc între / dânșii / la capătul zilei”.

Tendința spre concentrare a expresiei, spre condensare a lirismului ar putea conduce pe autor la abordarea, cu rezultate cel puțin acceptabile, a haikului. Iată câteva mostre: ”noaptea e nepăsătoare / se simte cum / cad frunzele” sau: ”la fereastră / stau și veghez/ să nu se stingă al păsărilor tril” ori: ”în luciul apei / regina nopților / și raza palidă”. Pildele ar putea continua cu alte eșantioane, numai că și pe acelea se impun a fi detașate de context și supuse trudei artizanale până la refacerea lor în realități poetice autentice, strict circumscrise speciei menționate, adică: trei versuri de câte cinci, șapte și cinci silabe, cu cezura după al doilea vers.

Mult mai extinsă, constituită din două secvențe nediferențiate nici tematic și nici ca structură poematică, este acea parte a volumului în care imagistica și versificația stau sub semnul tradiționalismului, atestând o exersare mai îndelungată și mai stăruitoare, o parte dintre poezii fiind deja trecute pe sub furcile caudine ale publicării revuistice (au apărut în revista Candela). E aceeași discretă ”autobiografie” lirică, articulată în tonalități expresive echilibrate. Palide regrete, o tristețe estompată de reprezentări selectate din universul credinței ortodoxe, meditații asupra trecerii timpului și a rosturilor viețuirii umane, evocarea patimilor lui Hristos, a Maicii Sale îndurerate, a învierii Domnului ca perpetuă renaștere; apoi invocarea unor embleme primordiale pentru etnosul românesc (biserici, mănăstiri, troițe, altare, Putna și Voronețul, Nistrul și Prutul, Basarabia, Cetatea Hotinului, Brâncuși și Masa tăcerii etc.) – iată tot atâtea puncte de referință din care se constituie universul poetic al acestor două secvențe din componența volumului cu care își propune să ni se prezinte părintele spiritual Ioan Nistoroaea, poet pentru care poezia rămâne o cale a crucii (”Mi-am zugrăvit molcom icoana vieții / Ducându-mi crucea și-n aceste rânduri / În care-mi uit toți anii tinereții / Plini de amar și copleșit de gânduri”) dar și un mijloc de abolire, fie și relativă, a pericolului uitării la care este omul supus: ”Și-mi spun acum când liniștea-și arată / Contur de clopot răsunând prin zile / Că am visat să nu mai mor vreodată / Și din această scurgere de file”.

Părintele profesor Ioan Nistoroaea ni se înfățișează într-o ipostază poetică în devenire, implicând evidente disponibilități lirice posibil de perfecționat din punct de vedere artistic printr-o mai atentă și meșteșugită frământare a materialului sub raportul expresivității. (Nicolae Cârlan)

 

 

Please follow and like us:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *