Mopan Suceava
Editoriale

Tehnica – în loc de editorial

Tehnica – în loc de editorial


E cu putință ca iresponsabilitatea mea să fi provocat un asemenea dezastru. Cu gândurile în altă parte mereu, eram cel mai puțin indicat pentru o astfel de misiune. Niciun moment n-am crezut că ar fi altceva decât o glumă ce mi se livra peste umăr, atunci când am fost înzorzonat în doar câteva clipe cu uniforma grea, cu epoleții strălucitori și cu coiful declarat ca impenetrabil la gândurile celor din afară, de către cei care se ocupau atunci de salvarea planetei.
Nu a fost o oficiere în sensul clasic al cuvântului dar semăna cumva cu un astfel de ritual. Am memorat foarte repede, în ciuda apetenței mele spre uitare, sumedenii de fraze folositoare, utile pentru misiunea pe care urma să o îndeplinesc. Am reținut, cu consimțământul meu, și câteva imperative șoc, care odată intrate în minte, nu mai puteau fi scoase și prin care trebuia să revalorific reflexul Pavlov, pentru că atunci abia voi fi de folos planetei ce m-a ales ca emisar, chiar cu riscul suprem, când acele semnale vor fi declanșate.
Revenit de puțină vreme de pe o altă planetă, nicicum mai bună decât cea natală, regăsind același fel de probleme cu care se confruntau și indigenii din cealaltă constelație, cu invadatorii greu de stăpânit care se năpustiseră și acolo, la fel de nemiloși, m-am bucurat că sunt luat în seamă, bucuros că voi putea împărtăși sfaturi utile celor de acasă. Aveam prin buzunare mici cadouri aduse din lumea de unde tocmai plecasem și pe care doream să le ofer, cu recunoștință, populației de pe planeta natală.
Oferta cea nouă, venită printr-un bilețel găsit întâmplător în cutia poștală, mi s-a părut ca fiind tot ceea ce îmi dorisem de fapt în viață. Notorietate, vizibilitate, posibilități negândite încă de mine de a călători din nou în spațiu, logistică nemaivăzută, colegi minunați pe care îi voi avea în drumul spre celelalte destinații din Univers. A refuza o astfel de invitație, după o călătorie interplanetară atât de obositoare și pe cinstite, destul de costisitoare, însemna prostie curată. Am intrat astfel cu pieptul înainte, printr-o ușă anostă, pășind pe culoarele largi, în clădirea nu foarte arătoasă pe dinafară dar în interior decorată cu becuri luminoase, aprinse de-a stânga și de-a dreapta unui traseu care tocmai s-a inaugurat, credeam, special pentru propria-mi persoană. Mii de ani lumină în calcule einsteiniene, câteva clipiri din ochi pentru mine, a însemnat drumul până în fața celui care urma să-mi așeze insigna pe piept.
El era tatăl, marele frate, boierul, străbunul, boss-ul, cel dinainte și cel ce va urma, cu tron înalt și bine sculptat, cu basoreliefuri redând cu acuratețe victoriile sale din precedentele bătălii dar și din cele viitoare. În spate se arcuiau mlădioase entități angelice, unele puse splendid în valoare de luminile aurorei răsăritului, altele stridente, simplu colorate, pentru amiază dar și în diafane orgii cromatice crepusculare, toate dispuse să-și curme mișcările doar atunci când va ridica două degete, cel întronat. Atunci zânele trebuiau să dispară repede fiindcă altcumva erau măritate cât ai clipi și fără fasoane, cu un sergent din garda imperială, deloc galant.
Planând pe deasupra, ajutat fiind de mici focoase nucleare poziționate rectangular în fundul tronului, acest fără de seamă lider al planetei mi-a explicat ce am de făcut. Având deja injectate în cutia craniană ideile cele mai potrivite pe care să le folosesc pentru a sprijini fără condiții strategia perfect configurată de câștigare a războiului cu invadatorii străini, marele șef m-a dumirit. Vocea lui tunătoare mi-a străpuns capul precum prosopul dintr-un film vechi, prin urechea internă, ajungând până la ultimul neuron disponibil din cutia-mi craniană. Doar puține cuvinte a folosit mărețul: Ai fost ales nu pentru că însemni ceva, te-am tras la sorți. Erai un nimeni și tot așa vei rămâne. Poți face însă un pariu cu mine. Dacă vei supraviețui în luptele pe care le-am pus la cale, nu te voi împinge cu șpițul în fund, direct în vespasiana galaxiei. Dacă accepți târgul, te voi tolera cât mai mult cu putință. Dacă nu, șpițul este în vârful condurului meu de aur.
Așa grăind din jilțul aurit și propulsat nuclear mai-marele, am dat din cap aprobator, acceptându-mi traseul prefigurat de luptător cu celelalte civilizații din universul cunoscut. Marele boss, cântărindu-mi slăbiciunile, mi-a înfipt insigna în piept. Cu ovații digitale și cu panglici holografice multicolore, cu bannere transparente încurajatoare a fost însoțită plecarea mea de sub tronul celui ce mă decorase.
În drum, după ce am fost ejectat printr-o metodă tehnică pe care nu o cunosc, m-am trezit chiar în mijlocul acelor entități dușmănoase. Grație abilităților mele descătușate și implanturilor din cap, puteam citi în fiecare moment ce le trece prin minte celor pe lângă care mă mișcam. Și dânșii, bănuiam, puteau face același lucru, bănuiam doar că, văzându-mi insigna din piept, dădeau măcar un pas înapoi, cu teamă.
Crezând că le e frică de mine, mi-am pus armele la treabă. Arcuri, arbalete, pistoale, puști de asalt, mitraliere, carabine cu lunetă, tunuri, rachete, arme atomice, pe toate le-am folosit pentru a scăpa odată pentru totdeauna de acești invadatori din afara universului cunoscut, care copleșeau fără scrupule lumea apărată cu atâta osârdie de cel care-mi înfipse insigna în piept. S-au purtat atunci lupte crâncene despre care menestrelii au compus și au cântat luni sau chiar ani în șir balade cu versuri rimate, unele chiar de mine sugerate. Toți dușmanii pe care îi identificam rapid, datorită implantului din creier și scurtului instructaj al celui ce levita în jilțul de aur, cu timorate silfide dănțuind împrejur, se lăsau executați fără resentimente, fiindcă eu eram purtătorul insignei înfipte în piept de stăpânul planetei. În luptele pe care le-am purtat ani în șir, de câteva ori rănit, niciodată învins, pe lângă insigna din piept, cicatricile dobândite în bătălii deveniseră tot mai vizibile, așezând pe virila-mi față pentru care mă lăudau fetele în tinerețe, expresii înspăimântătoare la orice încercare de zâmbet.
Am luptat mai departe, cum am învățat, pe toate fronturile unde eram chemat să-mi folosesc priceperea și armele. Într-o zi însă am remarcat că nu mai deslușesc clar cine este invadatorul și cine este indigenul. Se vede că implantul mental nu mai funcționa cum trebuie. Insigna de pe pieptu-mi dârz încă mai producea sperieturi printre copiii noilor veniți de pe alte planete, ori printre cei băștinași, nu puteam să-mi dau seama. Cei mai vârstnici, deslușeam ca prin ceață, îmi întorceau spatele cu dispreț. Armele ruginite în luptă nu mai funcționau deloc. Nici arcul, nici mitraliera, nici bomba atomică nu se mai declanșau la simpla atingere a unei taste, ca altădată. Descumpănit, am cerut audiență la marele stăpân al planetei, cu gândul că o să primesc măcar o insignă mai lucioasă și ceva muniție pentru armele mele vechi.
Prin aceeași ușă neidentificabilă din afară, am pășit a doua oară pe lungul culoar spre tronul pe care îl ghiceam strălucind dinaintea mea. De o parte și de alta becurile ardeau la fel, doar că izvorau din ele noi universuri neștiute de culori și sunete. Jilțul aurit era tot în același loc, poate puțin mai sus. În spate și roată împrejur, aceleași tentante iluzii cu nuri, nițel mai focoase. Doar ocupantul tronului era altcineva, nițel mai smead decât cel pe care îl știam dinainte. Am cerut arme noi, muniție, poate și o insignă mai puțin scorojită. În stânga și în dreapta noului lider, erau așezați în poziție de drepți, luptătorii din proaspăta generație. Pe laba piciorului drept al conducătorului cel nou strălucea, ascuțit, condurul de aur folosit al predecesorului, cu șpițul oțelit, legănat alene de noul purtător.
Fără să mai cer nimic noii majestăți planetare, m-am retras de-andoaselea printre becurile sofisticate. Într-o cămăruță mai strâmtă am zărit un scaun. Acesta părea a fi numai bun pentru a-mi odihni ciolanele îmbătrânite. M-am așezat, căutându-mi cu mintea locul în lumea cea veche, devenită deodată lumea nouă. Nici măcar implantul ruginit nu mai era bun la nimic. Obosit și nedumerit, am alunecat încet cu fruntea în jos până când aceasta s-a sprijinit fără nicio intenție din partea mea de niște taste care n-ar fi trebuit atinse. Scuze!
(Neculai Roşca)

Please follow and like us:

3 comentarii la „Tehnica – în loc de editorial

  • Splendidă alegoria ta!
    Aș reproșa, poate, lungimea și, colea, să zicem, un pic de frizare a pleonasticului (deși există și alte aurore, nu doar cea a răsăritului, e bine să nu încerci marea cu degetul decât după o anume vârstă!) și un pic de exces gen ”era tot în acelșași loc”.
    Dar e impresionant restul!
    gică

    Răspunde
  • Lamasanu Vasilica

    Prea frumos! Ştiam ca vei reveni în forță, iar acum, iata-te. Mă bucur nespus!

    Răspunde
  • Marius Baronu

    Prea frumos e putin!Dupa teoria lui Einstain ar fi cam scurt!Dar atacul în forta e spendid.Te felicit.

    Răspunde

Dă-i un răspuns lui Lamasanu Vasilica Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *