TRENULE MAȘINĂ MICĂ…

Am o opinie consolidată și bazată pe afinități și cercetări proprii despre destinul dramatic al căii ferate Dornești – Nisipitul, înainte și după desființarea sa. Precizez că opinia mea nu implică răspunderea sau acordul vreunei instituții sau entități publice, este strict o opinie personală pe care o susțin cu argumente și mi-o asum într-un registru cu accente uneori pamfletare, pentru valoarea lor de sugestie.
Cititorul care exprimă opinia evocată de dvs. trebuie respectat pentru că o face, își exprimă o nedumerire în termeni civilizați însă nu neapărat acceptabili, convingători… Este însă cam la fel cum zice Hagi (citez sensul, doar…) : …noi respectăm Dinamo dar nici nu exagerăm cu respectul, noi mergem acolo să-i batem…

Pentru ca explicația este mai mult decât o nostalgie după ceva vetust, deci hai să luăm noi șinele și să ne facem gard, că ne așteaptă, oricum, TARSIN la poartă, urcă, neamule, să te duc la Rădăuți la târg… Iar bucuria lor, a celor care sperau să rămână doar o amintire trenul cu care bunicii mergeau vinerea la Radăuți și odată-n viață la armată sau la război cu bilet numai dus, seamănă în mod jenant cu bucuria activiștilor care au jubilat (mulți, puțini, câți or fi fost…) când s-a făcut colectivul printre megieșii de la Vicov & Frătăuți & Bilca & all_inclusive și statul a strâns caii și i-a dus să le fie mâncare la pești… Că la ce le mai trebuiau cai dacă aveau tractoare, de au ieșit și cântece mai apoi, în sensul că: „.du-du-du, tractoru ară/du-du-du mașina cară/și-n podu colectivistului/pălăria tractoristului !” („pălărie”, în varianta soft, neafectată de muismul suedez…)

…Dar și : „ …foaie verde lapte acru/ jicovenii o dat de dracu/ cară lemne cu rubzacu/ și caii de bucurie/ o fugit la pescărie…”
Însă nu de grija folclorului ironico-sarcastic atât de caracteristic zonei merită să discutăm deschis despre trenul mai întâi desființat, cu tot cu calea ferată, pe relația Dornești-Gura Putnei-Putna-Nisipitul, pentru că asta ține de registrul oțios al hazului de necaz cu care oamenii aceștia au știut să iasă din impas în situații și grave și fără ieșire, cel puțin, aparentă… De reținut, mai întâi că lumea nu începe și nu se sfârșește cu Putna, cu tot respectul cuvenit, deși, dacă nu ar fi fost impactul emoțional al demersurilor făcute de sfinții părinți de la mănăstire, cele care au avut, după cum se vede, efectul, fie el și parțial, scontat, nu era nici măcar atâta!

La inaugurarea căii ferate Hadikfalva-Frassin (Dornești-Brodina) în iulie 1898 s-a subliniat că aceasta a scos din letargie o întreagă zona economică, într-o succesiune logică, după ce scorțoșii nemți au înființat ,mai întâi, căi ferate înguste, pentru „der kleine zug” (trenișor) cu care cărau falnicii copaci ai Bucovinei într-o direcție și spre un folos despre care nici astăzi iezuitul Schweighofer nu ne poate spune, ori că nu poate, ori că este prea sfios…

Poporenii, indigenii, cum ar fi, s-au obișnuit cu noua drăcie nemțească și i-au apreciat folosul, până la punctul la care l-au introdus în cântece, în vise ( nu e o glumă sau o figură de stil, oamenii bătrâni încă mai știu ce înseamnă când visezi gară sau tren, e de rău…) și și-au pus ceasul biologic după tren… Încă mai trăiesc oameni care știu cum întrebau femeile, sprijinite in sapă: „…Oare câte ceasuri îs, Ilea’ ? D’apă dă, inghea, m’ainte o trecut trenu de jiumata’ la patru!”… Iar cine știe, nu are nevoie de interpret ca sa priceapă ce vorbeau acele femei!
Dar iarăși e de subliniat: nu nostalgia după trecute vremi și vetuste ceasuri trebuie să ne aducă trenul înapoi! Motivul pentru care distrugerea încă pe rol a căii ferate Dornești – Nisipitul făcută de tartorii politicii boc-kioriste (detaliile sunt publice…) reprezintă o crimă, o ofensă de neiertat făcută locuitorilor de pe Valea Sucevei se află între următoarele paranteze, neevocate din ipocrizie, neștiință, complex de vinovăție, ticăloșie, chiar…

Deci ,calea ferată încă de la inaugurare a avut importantul rol de ALTERNATIVĂ și tactică și strategică la orice alt mijloc de circulație, fie el hipo, auto, cu talpa și cu opinca. Calea ferată reprezenta scăparea și mijlocul prin care locuitorii de la Laura la deal, de peste pârâul Laura, spre Izvoarele Sucevei, ajungeau la Rădăuți, aveau contact cu țara lor, cu oamenii asemenea lor, cu școala, cu biserica… Chiar și la Putna, fenomenalul reper cultural și politic al românismului nedemagogic, se ajungea cu trenul, nu că nu s-ar fi putut trece peste munte, pe poteci, însă vorbim despre secolele XX si XXI…

ALTERNATIVĂ și pentru că ,adesea, aceste sate rămâneau izolate ca efect al unor inundații catastrofale care blocau drumul ,accesul, de la Laura in sus, spre Vicove și apoi spre Rădăuți. În formula cu Bucovina întreagă acesta era rolul căii ferate Hadikfalva – Frassin, făcute de ocupantul austriac nu din lirism, duioșie și respect pentru valorile valahe perene, ci din rațiuni economice care s-au pliat pe necesitățile unei populații exploatate colonial însă neînvinse… Pe această cale ferată, cu aceste trenuri, au plecat recruții la războaie și au mituit mecanicul cu o sticlă de sacară ca să șuiere trenul a recruți, ca să știe mama și Ileana că eu nu știu dacă m-oi mai întoarce, altfel sunt bine sănătos și o duc bine cu armata… Tot cu aceste trenuri cărora domnul acela nu le înțelege utilitatea au făcut naveta generații de Ilie, Ion, Vasile, Grigore și Petrea care aveau a se duce și aveau la ce să se ducă în fiecare zi la muncă și tot cu acestea au umblat la liceu, au făcut bancuri, au băut din paharul făcut ad-hoc dintr-un ardei…

Iar – aici e aici! – în anul 1940,atunci când jumătatea de nord a Bucovinei , cu tot cu jumățățile utile ale satelor de pe Valea Sucevei ,a fost ocupată de către ruși, rolul strategic al acestei căi ferate a devenit și mai evident, și mai constrângător, și mai dureros. Din tren se vedeau foarte bine, fără binoclu, bornele frontierei tâlhărești, poienile și fânețele devenite, brusc, bulbăcești… Calea ferată a ajuns să fie, fără nici o exagerare, o ieșire de urgență, o cale de acces spre atâta cât a mai rămas din lărgimea țării adevărate, spre economia românească, spre cultura românească, spre mănăstirile românești, că tot veni vorba…

Voi evoca mai jos o împrejurare foarte puțin cunoscută, spre deloc, pe care o cunosc din relatarea directă a unui participant . Astăzi circulă mituri si clișee imagistice conforme cu un nărav al unei propagande găunoase, care tinde să acrediteze versiuni și false dar și ridicole. Deci, în anul 1946, frontierele rașluite în 1940 au fost betonate prin tratatul de pace cu URSS, din martie 1946, cred. Linia efectiva a frontierei fiind definită în textul tratatului în termeni specifici dar și principiali, traseul pe teren al acesteia urma să fie stabilit de către o comisie mixtă sovieto-română; partea română era reprezentată, într-o primă fază, de specialiști topografi dar și de reprezentanții partidelor politice din parlament, așa cum erau atunci, fără alte conotații care nu își au rostul aici. Partea rusească a delegației era condusă de un general sovietic care umbla tot timpul beat și se purta cu noi cam cum se purtau rușii ,știți și dvs. și nu are rost să mai învârtim cuțitul în rană…Kotovski era, dacă mai rețin, numele său… Deci Kotovski a cerut ca linia frontierei să urmeze TALVEGUL RÂULUI SUCEAVA! (Calea ferată urma, pe o distanță semnificativă, traseul râului Suceava, fiind situată în imediata sa proximitate)

Cererea, situată în logica raporturilor constituite atunci, în care partea română era destinată doar unui rol decorativ, de circumstanță, alocat unei țări învinse și disprețuite profund de către învingător, avea însă o sămânță de logică militară, deoarece rusul știa foarte bine, ca militar, că o frontieră plasată pe talvegul unui râu este mai practică, se apără și se controlează mai bine. Monstruozitatea solicitării pentru membrii delegației române a fot atât de evidentă încât nu au mai ținut cont de raportul de forțe și de tratamentul insultător la care erau supuși în mod curent și au cerut întreruperea lucrărilor comisiei, pentru consultări cu guvernul român. Kotovski și-a exprimat mirarea că acești mămăligari se pun pentru jumătate de centimetru pe hartă, nu au habar de logica militară și invocă nu-ș-ce mormânt al nu-știu-cărui Stepan de la Putna, calea ferată, alte năzdrăvănii.. Situația s-a rezolvat prin demersul întreprins de Petru Groza direct la Stalin cu care avea o relație oarecum privilegiată, zice-se și pentru că știa să-i spună bancuri direct în limba rusă…

Iar faptul că frontiera este mai greu de controlat pe o creastă de munte, este dovedit, în mod ironic, astăzi, când contrabanda cu țigări Marlboro confecționate în fabrica din șura lui Ivan este în floare…
Așadar, în momentul în care calea ferată Dornești – Nisipitul a trecut la cele veșnice prin lucrarea unor politicieni criminali și mafioți, s-a re-creat o constrângere îngrozitoare, limitându-se accesul unor sate romanești și așa lovite de nedreptățile istoriei la propria țară, deoarece nu de TARSIN este vorba aici ci de un plămân prin care cei loviți și amenințați perpetuu de frontierele invazive păstrau legătura cu oxigenul reprezentat de țară, de România…Fie din imbecilitate fie din ticăloșie, politicienii vremii, dintre care unii și acuma mai poartă ipocrit straie de pe Valea Sucevei și nu le mai încape pe gură Bucovina, s-au făcut că nu văd cum au abandonat, în fapt, această populație la riscul hazardului… Căci, la o adică, dacă se strică podul de la Vicovul de Sus (știți dvs. că nu s-a stricat?) unde să se ducă omul să-și facă cumpărăturile, de unde să-și ia țigări, alte otrăvuri , dar și zahar? Nu cumva colea, iaca, la Ukraina, așa cum pretinde iridenta lor că trebuie să se întâmple, mai vezi poienile, fânețele care au fost ale tale, mai una-alta…
Este imbecilă, nu mă feresc s-o spun, pretenția unora că nu mai este nevoie de calea ferată, concept transpus în fapt în satele noastre, acum și fără trotuare deoarece și la școală dar și la biserică și la Rădăuți omul s-ar duce cu Merțanul sau cu TARSIN.. Iar povestea cu eficiența economică rămâne o poveste, din păcate, cu consecințe triste…

Că nu lichidezi școala, părinții, biserica și casa părintească pentru că nu sunt eficiente sau eficienți, discuția este din alt registru în care display-ul smartphone-ului nu poate să-ți spună nimic corect, după principiul că ce bagi aia scoți, adică dacă nu ai un minim de informații preliminare pe care să le introduci ,să dai search ca să afli răspunsuri, nici nu vei ști vreodată la ce a folosit și la ce ar putea folosi calea ferată în anumite porțiuni din bucata de țară care ne-a mai rămas….
Însă au venit aceste cumplite vremuri de acmu…(Nicolae Juravle, colonel în rezervă)

Please follow and like us: