Unde ducem hainele vechi? Cine colectează? Primăriile se implică?

Nu le mai purtăm, nu sunt suficient de bune pentru a fi donate, dar nici la gunoi nu avem voie să le aruncăm. Atunci unde ducem hainele și textilele uzate? Pentru mulți români, răspunsul este frustrant de simplu: nicăieri, cel puțin nu într-un loc suficient de apropiat, cunoscut și accesibil.

Din 1 ianuarie 2025, colectarea separată a deșeurilor textile a devenit obligatorie în România. Pe hârtie, lucrurile par clare. În realitate, după mai bine de un an de la intrarea în vigoare a obligației, sistemul funcționează extrem de diferit de la o localitate la alta.

Și astfel apare un paradox: cetățeanului i se cere să nu mai arunce textilele împreună cu gunoiul menajer, dar nu întotdeauna i se spune clar unde să le ducă. Iar uneori, pur și simplu, nu are unde.

Sacul cu haine care se mută din dulap în pod

Problema este una cât se poate de concretă.

Ce faci cu trei perechi de blugi uzați, câteva tricouri rupte, un pulover deteriorat, prosoape vechi sau o lenjerie de pat care nu mai poate fi folosită?

Nu sunt lucruri pe care să le oferi cuiva. Donația este destinată, firesc, obiectelor care mai pot fi utilizate. Dar acestea sunt deja deșeuri textile.

În lipsa unui punct de colectare accesibil, soluțiile cetățeanului devin improvizații: sacul rămâne în debara, ajunge în pod, în garaj sau într-un colț al gospodăriei. Iar când se adună prea multe, apare tentația celei mai simple variante: sunt strecurate „discret” în pubela pentru deșeurile menajere.

Nu neapărat pentru că oamenii refuză colectarea separată, ci pentru că un sistem de colectare nu poate funcționa doar printr-o obligație adresată cetățeanului. Trebuie să existe și locul în care acesta să poată preda deșeul.

Obligația există. Infrastructura încă nu ține pasul

Situația nu este doar o impresie. O radiografie realizată de Harta Reciclării asupra gestionării textilelor arată diferențe uriașe între localități: de la orașe cu zeci de containere până la municipii în care colectarea separată nu este funcțională sau infrastructura este aproape inexistentă.

La Constanța, de exemplu, raportul identifică un singur punct de colectare pentru un municipiu de peste 250.000 de locuitori și apreciază că o asemenea infrastructură nu reprezintă o soluție viabilă. În alte orașe, precum Giurgiu, Slobozia sau Slatina, raportarea indică lipsa infrastructurii de colectare separată.

Există însă și exemple care arată că sistemul poate funcționa atunci când cetățeanului îi este oferită efectiv alternativa: Sibiu avea 40 de containere în 27 de puncte, Cluj-Napoca – 40 de puncte, iar în Sectorul 3 al Capitalei existau 85 de containere în 81 de puncte.

Diferența este esențială: una este să spui populației „colectați separat” și alta este să îi oferi o rețea suficient de densă încât predarea textilelor să devină un gest firesc.

Suceava: containere există, dar apare o altă problemă

Situația din Suceava scoate în evidență încă o vulnerabilitate a sistemului.

Potrivit datelor centralizate în raportul „Muntele de haine”, municipiul Suceava figurează cu opt containere stradale, distribuite în patru puncte de colectare. Însă problema nu se termină odată ce cetățeanul pune hainele în container.

Raportul consemnează că textilele colectate sunt transferate la depozitul de deșeuri, municipalitatea invocând lipsa capacităților de procesare la nivel local și național. Pentru primele zece luni ale anului 2025, cantitatea raportată drept colectată era zero.

Este un exemplu care ridică o întrebare și mai incomodă:

Este suficient să amplasăm câteva containere sau avem nevoie de un circuit complet – colectare, transport, sortare, reutilizare și reciclare?

Pentru că recipientul de pe stradă este doar prima verigă.

Nu orice haină veche poate fi „donată”

O altă confuzie frecventă este echivalarea colectării textilelor cu donația de haine.

Sunt două lucruri diferite.

O geacă bună, o cămașă purtată de câteva ori sau o pereche de pantaloni în stare bună pot ajunge la o altă persoană. Aceasta este reutilizare și, de multe ori, este cea mai bună soluție.

Dar ce facem cu tricoul rupt, șosetele uzate, prosopul deteriorat, lenjeria veche, perdeaua ruptă sau pantalonii care nu mai pot fi purtați?

Acestea nu ar trebui transferate către organizațiile caritabile sub forma unor „donații”. Sunt deșeuri și au nevoie de un circuit destinat deșeurilor textile.

Iar tocmai aici sistemul începe să scârțâie.

De ce ajung tot în pubela menajeră?

Răspunsul nu ține doar de educația populației.

Dacă pentru hârtie, plastic, metal sau sticlă containerele au devenit vizibile și relativ ușor de identificat, pentru textile cetățeanul trebuie adesea să caute informația: pe site-ul primăriei, al operatorului de salubritate, în anunțurile unei campanii periodice sau să afle unde există un centru de aport voluntar.

În unele localități colectarea se face doar periodic. În altele există foarte puține recipiente raportat la populație. În altele, infrastructura lipsește.

AGERPRES relata încă din 2025 situații în care administrațiile aveau containere, dar nu aveau contracte pentru preluarea textilelor, precum și județe în care sistemul depindea de campanii trimestriale.

Așadar, înainte să acuzăm cetățeanul că pune tricoul vechi în pubela greșită, merită să-i adresăm o întrebare foarte simplă:

Unde ar trebui să-l pună pe cel corect?

Colectarea separată nu poate începe și termina la ușa cetățeanului

Problema textilelor arată una dintre slăbiciunile sistemului de gestionare a deșeurilor: obligațiile pot fi introduse rapid prin lege, dar infrastructura necesară pentru respectarea lor se construiește mult mai greu.

Iar responsabilitatea nu poate fi transferată integral populației.

Pentru ca oamenii să colecteze separat, trebuie să existe recipiente suficiente, amplasate accesibil, informații clare despre ceea ce poate fi predat și, mai ales, un circuit funcțional după colectare.

Altfel, riscăm să construim un sistem paradoxal: hainele nu mai au voie în gunoi, dar nici nu au întotdeauna unde să meargă.

Și atunci rămân acolo unde legea nu le vede: într-un sac în pod, într-o cutie în debara, într-un colț de garaj.

Sau, mai devreme sau mai târziu, ajung „discret” în pubela cu deșeuri menajere.

Nu pentru că oamenii nu ar putea învăța să colecteze separat. Ci pentru că, înainte de a le cere să facă acest lucru, trebuie să le oferim o variantă simplă, apropiată și funcțională.

Până când fiecare cetățean va putea răspunde fără să caute pe internet la întrebarea „Unde duc sacul cu textile vechi?”, colectarea separată a textilelor va rămâne, în prea multe locuri, mai degrabă o obligație pe hârtie decât un serviciu public care funcționează în viața de zi cu zi.