Unsprezece corcodușe

Și fiindcă tot vorbisem altundeva despre corcodușe. Cel care își îndreaptă pașii către Piața Mică, cea de la noi din cartier, venind dinspre spațiul deschis de dinaintea Albinei, unde soarele bate în cap de tehuiește omul în doar câteva secunde, iată că, imediat după ce trece strada, intră dintr-o dată într-un crâng umbros de corcoduși. Pomii vărateci, încurajându-se unul pe celălalt și-au ridicat coroanele sus de tot, până la etajul trei al blocurilor, în bătălia lor perpetuă de a prinde cât mai multă lumină în micile lor celule cu clorofilă din frunze, pentru ca să dea lumii, vară de vară, cât mai multe fructe zemoase.

La capătul aleii, lângă piață, adăpostite la umbra acestor  demni de laudă copaci, stau ghemuite băbuțe cu batic, care îmbie pe târgoveți cu marfa lor, adusă de prin livezi. La loc de cinste sunt chiar corcodușele. În găleți de plastic, înșirare pe o parte a strâmtului trotuar,  se vând la preț de mai nimic. Câte o doamnă gustă fructul, strâmbă din nas că-i acru și pornește mai departe, către tarabele cu nectarine.

Anul acesta a fost bogat în corcodușe. Băbuțele așteaptă să și le vândă pe cele de la țară. De deasupra,  din pomii care și-au ridicat crengile până la înălțimi de neajuns, plouă tot cu corcodușe, spre disperarea  trecătorilor care de-acum trebuie să calce peste fructele zdrobite de asfalt, tot mai multe de la un ceas la altul. Mușterii pieței mici blestemă primăria că nu mătură zoaia de pe trotuar, băbuțele ghemuite încearcă să vândă corcodușele de țară, sub ploaia de corcodușe urbane.

Dinaintea blocului, ghicesc o creangă cu roade, pe care aș putea să o prind, fiind nițel mai înalt de felul meu. Ocolind gardul viu, am pătruns repede, cu graba furului dintr-o poezie veche,  și dau atacul la corcodușe, privind vigilent în stânga și în dreapta. Unsprezece  am prins și le-am strecurat în sacoșă, lângă punga cu ceapă, înainte ca ramura să zvâcnească în sus din mâna mea, până la o înălțime inaccesibilă. Unsprezece, precum vedeți în poză.

Și mi-am amintit de alte vremuri, de un alt loc. Într-un sat de sub dealul Alunișului, pârâul Remezău curgea limpede vara, cam tot așa, la început de august.

Iar dinaintea casei, peste drum, mama bătrâna dăduse pietrele din pârâu mai într-o parte, să facă plisă pentru bătătură, că așa este dat, boiștenii din pârâu fac bobițe roșii pe piele și se strâng laolaltă în această vreme de mijloc de vară, de-i poți prinde chiar și cu mâna.

Deasupra ochiului de apă, doi corcoduși își întindeau crengile pline de rod.  Un ram mai vânjos ajungea până în mijlocului pârâului. De acela băieții, cu chiloțeii lor tetra  albi, atârnând pe nada curuțului,  agățau proașca pe care o umpleau cu apă din pârâu și ”făceau duș”, zbenguindu-se, împingându-se unul în altul să prindă cât mai multă apă din sita stropitorii și țipând de se-auzea  pe toată ulița. De deasupra, corcodușele picau una câte una, luate repede de șuvoiul pârâului și duse cine știe unde.

Iar mama bătrână, care tocmai îngropase în mica plisă bleahul cu batic găurit deasupra și cu mămăligă galbenă înăuntru,  venea și răcnea ca un balaur : Marș de-aicea dracilor! Mi-ați speriat toți peștii!

Please follow and like us:

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *