Urătorii, buhaiul, malanca și câștigul

În ajunul Anului Nou, ca peste tot în lume, pe Remezău se mergea cu uratul și acum aproape jumătate de veac. Cu clopoţelul, de la vârsta cea mai fragedă până fix în clasa a treia, când te râdea lumea dacă nu făceai părtie pentru buhai.

Era nevoie de trei camarazi, încasai trei sau cinci lei la urătură, poate chiar zece lei, de la gospodarii cu dare de mână.

Când mergeai cu buhaiul, erai stăpân pe propria soartă. Strigai la fereastră: “Primiţi cu buhaiul?”. Dacă se auzea un da, băieții se puneau pe treabă:   

Unul ţinea bărbânţa pe fundul căreia era întinsă o piele uscată de capră, cu gaură la mijloc. Prin gaură era trecut un şomoiog de păr din coadă aspră de cal. De această şuviţă, mereu umezită cu pumni de omăt, al doilea se punea pe tras încet, cu o  mână pusă înaintea celeilalte, cu măiestrie, pentru ca din bărbânţă să iasă bârâiala care să se cutremure ferestrele gazdei. Al treilea zdrăngănea des din clopotele mari, două – trei,  şi măcar o talangă de la gâtul vitelor intrate în grajduri, la iernat.

În acelaşi timp, pornea şi urătura. Mai lungă decât cea a prichindeilor dar cu nimic mai fastuoasă. Unele părtii, mai bine chibzuite, aveau şi pe câte cineva care plesnea din bici.

După alţi doi ani trebuia să te gândeşti la pasul următor în carieră. Pe la 10-11 ani urma să intri într-o mălăncuţă.  Piesa “Haiducii” era cea mai potrivită, fiindcă se juca în cinci oameni. Omuleţi, mă rog.

Un căpitan, un vânător şi trei haiduci, din care unul era şef, arestat şi mai apoi salvat, vânătorul trădător dat pe mâna căpitanului spre a fi pedepsit ca orice trădător.

Replicile erau exersate îndelung încă de pe la jumătatea postului Crăciunului, când seara se adunau de două – trei ori pe săptămână viitorii actori, la “repetiţie”. Cântecele care însoţeau şi amplificau dramatismul piesei erau memorabile: “Mai la deal pe Remezău/ Unde-am fost haiduc şi eu/ Paşte Leana trei cârlani/ Şi dă gură la ciobani”.

De la 13 ani în sus se trecea la categoria “mălănci” adevărate.

Jianu, cu şapte oameni, Bujor cu nouă oameni ori Voicu, cu 11 actori şi cu mai multe cântece, neapărat cu acompaniament la acordeon. Tema, subiectul, intriga, desfăşurarea acţiunii, punctul culminant şi deznodământul, cam aceleaşi, doar cu mai multe replici de învățat şi cântece cu voci mai groase.

 

Să mă întorc. Până la mers cu buhaiul, băiatul a umblat câţiva ani buni cu uratul: “Zânga-linga clopoţăl, dă ceva la băiţăl”.

Fratele mai mare, cu urătură un pic mai lungă: “Aho, aho copii şi fraţi, staţi puţin şi nu mânaţi!”.

Cel mic zdrăngănind pe muțește și el din clopoțelul lui, fără a înțelege deocamdată rostul marelui eveniment.

Povestitorul de acum era uşor de tras pe sfoară și la acea vreme. Umblând din casă în casă cu uratul, primea bănuţi mai mari ori  mai mici, după puterea gazdelor. Își făcuse dintr-un capăt de colţun o pungă, cum aveau boierii, în care își ținea agoniseala, numărând “galbenii” cocoţat pe cuptor, din trei în trei minute.

Alături, fratele cel mare îşi număra bancnotele şi le așeza meticulos într-un portofel de carton.

“Nu vrei să-ţi schimb hârtiile acelea cu galbeni de-ai mei, să-ţi umpli punga?”, venea întrebarea.

Iar boierul bătea palma bucuros, făcând schimbul cel bun.

Fratele cel mare își aranja meticulos cele câteva bancnote de cinci ori zece lei în portofelul său iar cel mai mic zornăia încă un pumn de bănuți în capătul lui de colțun.

(Fotografia nu e de pe Remezău, ci dintr-o altă ogradă, de la Humulești)

La mulți ani!