Din Danemarca (II)
Dragă domnule Ghiorghiță, reiau raportul, de acolo de unde l-am lăsat cu o zi înainte. Când ajungi să privești lumea de la nouă kilometri înălțime, ai măcar două variante dacă faci pe pasagerul rațional, îmbuibat din școală cu profunde cunoștințe tehnice iar mai apoi cu felurite statistici. Ori faci pe viteazul explicând neîntrebat celor din jur că avionul rămâne cel mai sigur mijloc de transport de pe această planetă în timp ce faci cruci mari în gând și numeri golurile de aer prin care se strecoară aeronava, ori privești cu experiența de acasă locurile străine pe care nu le-ai cunoscut nici măcar străbătându-le la pas, darmite de la o asemenea altitudine.
Să zicem că am optat pentru varianta a doua dar să nu cumva să crezi că, tăcând și privind prin hublou n-oi fi tras și eu câteva crucițe repezi pe traseul bolta palatină, limbă și cei doi obraji, căutați pe dinăuntru. Aflasem în țară, cu meseria ce mi-am ales-o, că una dintre principalele probleme ale agriculturii românești este marea fărâmițare a terenurilor. Fiecare proprietar ține cu dinții de fâșia lotului părintesc și nu ar vrea să o pună la un loc cu vecinul, nici în ruptul capului. Mai bine îl lasă pârloagă decât să-l dea altcuiva să-l lucreze și alte asemenea. De sus, de unde peticele de pământ agricol, în fel și chip cultivate, se văd doar cu puțin mai răsărite decât măruntul caroiaj din costumul matale ”sare și piper” de acum jumătate de veac, de ți-l mai amintești, le dai dreptate specialiștilor în agricultură. Avionul trece repede printr-un nor ce maschează poate doar întâmplător spațiul terestru ucrainean și dai în Polonia, unde ce să vezi? Scăldate în soarele limpede al dimineții aceleași mărunțele liniuțe și puncte, ca sarea și piperul de pe costumul cel vechi al dumitale.
Concluzie simplă: Și la poloni săracii, ca și la noi, când lumea și-a luat înapoi pământul de la CAP, ori cum s-o fi numit socoteala asta în limba lor, l-au ținut și continuă să-l țină strâns la piept, ca pe un odor mai scump decât toate. Nu că ar fi ceva rău în asta, poate dimpotrivă. Numai că după ce am trecut Baltica și am privit de sus și Danemarca asta, că doar într-acilea ne porniserăm, am văzut că ogoarele sunt bălțate bine, văzute de deasupra, și am socotit în gând, printre două crucițe, că aici, dacă n-ai ogor de 50 de fălcii, nici nu te poți socoti gospodar.
Mai în glumă, mai în serios, agricultura în Damemarca se face doar pe suprafețe mari și foarte mari, e super-mecanizată și tot ce se poate, super-productivă. Altcumva nu poți să-ți explici cum de nu prea au ei sate iar pe câmp ghicești mișcare doar când se mută dintr-un capăt în altul al tarlalei câte o combină, care văzută de sus, nu-i mai mare decât furnica. În orașe dacă intri însă, precum ai văzut și matale domnule Ghiorghiță, afli că acolo s-au strâns mai toți oamenii de prin partea aceasta a lumii.
Acum să spun ceva despre urbea aceasta, pe nume Aarhus (cu doi de a, habar n-am de ce), unde am ajuns, noi, cei din curajoasa echipă de la Suceava. Dar nu înainte de a puncta doar o scurtă pățanie, cu o echipă de polițiști scrupuloși și ultra vigilenți care au profitat de absența bărbaților care s-au năpustit, lihniți peste o tarabă cu scofeturi și au lăsat sumedenia de bagaje pe seama singurei și temătoarei reprezentante a sexului frumos din formație. Văzând femeia singură cu muntele de genți alături, vigilenții s-au și înființat cu un dulău în lesă, pe care l-au pus la mirosit sarsanalele. Negăsind nimic acolo, animalul s-a îndreptat către turista tremurândă pe care a amușinat-o de jos până sus, bucățică cu bucățică. Până să revenim noi, cu plăcintele ținute triumfător dinainte, polițaii și potaia lor se făcuseră nevăzuți iar biata femeie pe care o trecuseră toate sudorile, cu greu ne-a putut povesti prin ce a trecut.
Aarhus este un oraș măricel, cam de două ori cât Suceava care ne este atât de dragă dar cu un centru vechi grozav de bine păstrat. Clădirile, cele mai multe din cărămidă roșie netencuită, arată cam cu e gara noastră de la Burdujeni. Dar pentru a-ți da seama cum arată acest târg, trebuie să-ți închipui străzi pe care sunt așezate câte zece gări Burdujeni pe fiecare parte, și niște biserici lungi, cu turle grozav de înalte, pe lângă care dacă ar fi așezată mândrețea noastră de catedrală de pe Mărășești, ar fi doar un modest paraclis. Clădiri vechi de peste jumătate de mileniu găsești la tot pasul. Pavajele din granit cioplit stau nemișcate de veacuri. La parterul caselor acestea bătrâne, cât e strada de lungă, se înșiră sute de localuri în care poți înfuleca ce-ți trece prin cap, de la grătare la pizza, de la shaorme la mâncare chinezească ori japoneză, și câte alte bunătăți și arome din toate colțurile lumii. Numai mirosurile de mititei și de ciorbă de burtă nu le-am simțit.
Iar biciclete, cum mai spuneam și ieri, sumedenie. Unde n-a dat Doamne – Doamne un vânticel azi pe la amiază de-a învârtit ca moriștele marile turbine eoliene iar bicicletele sprijinite una de alta au ajuns palancă la pământ, vorba lui Bădia Creangă.
Muzee în clădiri multicentenare, dar ce muzee? Că tot centrul târgului este un muzeu. Și pentru că tot se vorbește la noi despre statui. Să vezi pe aici statui. Una se învârte după cum bate vântul, alta scuipă apă, alta, cu forme unduinde păzește portul iar un rege verde, călare pe un cal verde, adicătelea din bronz veritabil, își privește cu îngăduință supușii de la înălțimea soclului. Câțiva pași la stânga craiului verde se ridică maiestuoasă Catedrala cea mare iar în dreapta sa, mai într-o parte, tronează o coșarcă uriașă din nuiele de alun, cu crâșmă înăuntru. Dinaintea acesteia, parcă scăpat din troliul TAF-ului stă nemișcat un buștean de fag gros și cioturos, bun să ții soba încinsă o iarnă întreagă.
Dar despre muzee, pe îndelete, ți-oi scrie mâine, domnule Ghiorghiță. Sănătate să aveți toți cei de-acasă.
