Poteca leneșului prin colțul de rai de la Piața Mică. Cum plonjezi pe burtă, dacă nu ești atent la capcanele puse de riverani
Mă socoteam că nu o să ajung tocmai la un roman fluviu prin care să integrez în literatura universală pățaniile mele de la Piața Mică. Am gândit că este păcat să ating, chiar și cu o floare, acest ”colț de rai”. Apropo, ați remarcat deja că toate orașele, comunele, satele, cătunele, ulițele, ungherele, pădurile, tufișurile, grădinile din Bucovina, sunt ”colțuri de rai”. Iar Bucovina, care le înglobează pe toate, este cel mai mare ”colț de rai” posibil?
Câteodată, ca și în politică, adevărul trebuie totuși să primeze. Iar dacă politicianul nu se simte confortabil într-un partid, se refugiază cu adevărul propriu în ograda altuia.
Eu nu sunt precum politicianul, nu mă mut nicăieri, dar tot mă împinge Nichipercea să vă povestesc ceva din colțul de rai cel mai apropiat, cel din cartier.
Pe scurt. Dinaintea blocului sunt câțiva copaci, care produc chestii utile, dar inabordabile, pentru că și-au ridicat coroanele prea sus pentru mâna omenească, în aspirația lor către lumină: un măr, niște tei, câțiva corcoduși și doi nuci. Este drept, sub nuc se poate aștepta să pice nucile, scormonind cu bățul ori cu vârful papucului, printre frunzele căzute, la vreme de toamnă.
Au fost doi nuci în acest colți de rai, a rămas unul singur. Celălalt a fost tăiat în primăvară, spre revolta riveranilor și a multor altora. Nu s-a știut de ce s-a luat această grozavă decizie. Dar acum, pe final de toamnă, lucrurile s-au clarificat: noua rețea de termoficare trebuia să traverseze micul colț de rai iar nucul stătea drept în fața excavatorului.
În primăvară l-au tăiat, să mai putrezească rădăcinile, să fie extrase mai ușor din calea conductelor care vin acum puternic dinspre biserică, montate de harnicii muncitori ai șantierului, care nu știau și nici nu trebuiau să știe că toate săpăturile făcute roată în jurul blocurilor din zonă au compromis sumedenie de colțuri de rai.
Pe acest fond, descris, sper, cu oarecare acuratețe, am ieșit azi mai devreme, să mă târguiesc pentru cele trebuitoare la Piața Mică, aflată la câțiva pași. Aleea de acces blocată, fiindcă șanțul unde urmează să fir amplasate noile conducte care delimitează două colțuri de rai, tocmai fusese traversată de săpăturile exacavatorului.
Am zărit, la doi pași de locul unde acestea se opriseră, un gol în gardul viu, cu potecă deja formată de căutătorii de nuci.
Poteca leneșului prin colțul de rai! Ce mai! Am pășit cu încredere pe ea și am dat să trec printre arbuștii gardului, pentru a păși dincolo, pe pavele. Dar mecanismul a funcționat! Jmâcul și-a făcut treaba, și instantaneu m-am văzut trântit, ditamai goblizanul, de-a curmezișul trotuarului. Sârmulița subțire, invizibilă, dar extrem de rezistentă și eficientă, întinsă prin gardul viu al colțului de rai, m-a pus la pământ.
Pentru prima dată în viață, am fost recunoscător burții mele. A funcționat ca un airbag și a amortizat șocul căderii de la înălțime a masei de carne, oase și țesut adipos, de 120 de kilograme. Creierul nu l-am pus în calcul, pentru că oricum nu și-a făcut treaba.
O doamnă cât un copil, speriată, a vrut să mă ajute să mă ridic. M-am bizuit mai mult pe propriile-mi forțe. Mulțumesc oricum doamnei tinere și frumoase pentru compasiune!
La două ceasuri după eveniment, am revenit, precaut, pentru a analiza cu discernământ locul dramei.
Cineva, probabil chiar cel care întinsese capcana, a urmărit de la geam evenimentul. Sârmulița jmâcului era deja tăiată.
Muncitorii de la termoficare tocmai așezau în dreptul trecătorii cu capcană un morman de țevi. Și unul dintre ei o pățise, cu doar câteva ceasuri mai devreme. Iar ieri, spun aceștia, o bătrânică și-a făcut praf borcanele și ce mai avea dânsa cumpărat din piață, tot în același loc.
Norocuțul meu este că mergeam, cu se pune, ”cu golul”.
Capcana a fost înlăturată, dar nu pot sfătui pe altcineva să se plimbe fluierând și cu ochii pe sus prin acest colț rai de lângă Piața Mică! Cine știe câte alte capcane au mai pus riveranii care se simt proprietari pe spațiul verde îl protejează cu sârmă pe alocuri ghimpată, dar nu fac niciun gest pentru a-l și întreține.
