Elevii cu performanțele lor, profesorii cu salariile lor. O poveste lungă

Un text livrat gratis pe rețeaua de socializare prezintă o opinie: ”Profesorii trebuie plătiți în funcție de performanțe! Total de acord! Numai că în funcție de performanțele lor, nu ale elevilor!”.

Iar autorul (ori autoarea), persoana, în tot cazul, ține să precizeze foarte repede care sunt performanțele ei proprii: ”8,95 Titularizare; 8,61 Definitivat”.

Iar persoana arată mai departe că examenele ”nu evaluaeză (doar) cunoștințe, ci și competențe”. Mai mult, ”gradele din învățământ nu înseamnă doar examen scris, ci și probă practică”

Iar argumentarea vine repede: „Profesorii să fie plătiți în funcție de performanțe! Total de acord: în funcție de performanțele lor!

Cu 8,95 la Titularizare și 8,61 la Definitivat poate nu sunt cel mai bun profesor din lume, dar unul bun cred că se poate spune.

Am fost evaluat atât prin examene scrise de 4 ore, cât prin inspecții, la lecții, de către inspectori și directori.

Așadar, consider că predarea este responsabilitatea profesorului, iar învățarea intră în îndatoririle elevului.”

Iar firul călăuzitor al logicii persoanei afectate de neplăcerea cauzată în sezonul estival de aceia care vor ca dascălii să fie plătiți după ”performanțe”, are și un capăt previzibil: ”Să crezi c-ar trebui să se țină seama de performanțele elevilor în evaluarea profesorilor e ca și cum scriitorii ar trebui apreciați nu după valoarea scrierilor lor, ci după performanțele cititorilor”.

Zis-am eu mai apoi, intrigat de o asemenea atitudine:

”Nu vă mai tânguiți atât! Performanțele elevilor sunt rezultatul muncii dumneavoastră! Dacă acestea nu există, puteți să vă tapetați casa cu diplome de titularizare și cu masterate și cu doctorate și cu alte asemenea, tot degeaba”.

De aici a pornit o foarte frumoasă conversație online, în care m-am angrenat.

Primul răspuns:

Pentru că performanțele elevilor țin de foarte mulți factori, pe lângă munca și priceperea profesorului. Și, fie că acceptăm sau nu, unul dintre factorii importanți e chiar… familia”.

Frumos și adevărat.

Dar vine altcineva cu un punct de vedere radical:

”Atâta timp cât părinții nu fac echipă cu profesorii, nu vor exista mari rezultate. Nu mai aruncați pisica moartă în curtea altuia.”

Și iată că abia acum m-am simțit provocat. Așa că am răspuns:

” Eu n-am nicio pisică moartă de aruncat, cei mai tineri din familia extinsă a mea se descurcă excelent la școală, chiar dacă provin din ”mediul rural”. Mai bine ne-am uita singuri în propria ogradă, ne-am reevalua atitudinea față de meseria de dascăl”

Foarte repede, am primit răspunsul:

”Eu nu am aroganta să mă cred capabilă să evaluez un profesor, pentru simplul motiv că nu am pregătirea necesară. Dumneavoastră o aveți?”

La așa provocare, nu puteam să nu răspund:

”Am cunoscut zeci de profesori, unii strălucitori, alții mediocri, unii lipsiți total de pricepere și de har. Urmăresc, prin meseria pe care o practic de aproape 30 de ani, ce se întâmplă în jur. Văd licee de oraș unde promovabilitatea la bacalaureat este foarte mare, văd și licee de oraș cu promovabilitate 0. Văd școli din mediul rural care produc decariști la evaluarea națională, văd școli unde copiii abia dacă reușesc să treacă clasa. Sunt de acord cu ideea avansată, că părinții ar trebui să se implice mai mult în educația odraslelor. Dar când aceștia nu-s acasă, oare nu tocmai atunci dascălul, dacă are chemare pentru slujba lui, trebuie să facă ceva în plus? Ce nu am înțeles este logica afirmației cuprinsă chiar în debutul textului inițial: ”Profesorii trebuie plătiți în funcție de performanțe! Total de acord! Numai că în funcție de performanțele lor, nu ale elevilor!”. Cum naiba? Mai spun ceva și apoi vă las, că am treabă, trebuie să fac bani pentru a plăti contribuții la stat, din care trebuie plătite și salariile profesorilor: Dascălii cu vocație reală nu pierd timpul pe facebook, căutând cu orice preț să-și ”repereze onoarea”, fiindcă onoarea lor, ei știu foarte bine acest lucru, nu le-a fost niciodată știrbită”

Un răspuns la fel de lung precum comentariul meu, a venit imediat:

”Stimate domn, trebuie să vă dezamăgesc: nu sunt cadru didactic. Cât privește plata salariilor profesorilor, din taxele dumneavoastră, nu uitați că, în timp ce dumneavoastră făceați studii universitare, mulți alții erau în câmpul muncii de la vârste foarte fragede. Și tot de atunci plăteau impozite, pentru ca elevii și studenții din învățământul public să beneficieze de condiții. Și să nu-și plătească studiile. Când cereți plata în funcție de competența profesorilor, dacă vă erijați într-un expert al cunoașterii activității lor, ar fi trebuit sa știți că performanța unui profesor se vede târziu, la fel ca și educația primită de la părinți. Și apropo de onoarea profesorilor: când adulții manifestă atâta dispreț față de dascăli, ce așteptări ai de la copii? Este ca și când mama îl discreditează pe tata în fata copiilor, dar se așteaptă ca aceștia să-și respecte tatăl”

La această prelegere, am răsuns și eu cu una pe măsură:

” Dacă vă satisface răspunsul meu, am făcut facultatea la seral, dimineața eram în câmpul muncii. Șase ani în șir, plecam de la gazdă dimineața la 6.00 și mă întorceam seara la 21.00. Unul mă lăsa de obosit, celălalt mă lua de odihnit. Cursurile erau obligatorii, la fel seminariile, colocviile, laboratoarele. Dacă aveai mai multe absențe, erai exmatriculat. Dar am avut timp să învăț și să muncesc. Mama era atunci, ca și acum, țărancă, lucrătoare la CAP. Banii îi câștiga doar țesând covoare pe care le vindea vineri în târg la Rădăuți. Și nu eram doar eu, eram trei băitani. Toți am făcut școală, dar la 12 ani trăgeam la coasă prin poienile din jur, cot la cot cu oamenii mari, să câștig banii mei. Nu mi-a purtat nimeni de grijă la școală, mama n-a fost odată măcar la o ”ședință cu părinții”. Cât am putut, atâta am făcut, bizuindu-mă pe niște dascăli adevărați, cu chemare, cu o aură pe care cei mai mulți dintre cei care s-au nimerit în sistemul actual de învățământ nici nu o pot visa. Iar când i-am văzut în pandemie pe mulți dintre aceștia din urmă că nu aveau habar cum se pornește un calculator, când a venit vremea școlii online, și râdeau copiii de ei, i-am privit cu înțelegere. Dar după doi ani de școală pe apucate, în care tu, ca dascăl, mai mult ai târlit-o, să ameninți cu blocarea anului de învățământ, riscând destinele a mii de copii care trebuiau să-și dea examenele, pentru a merge mai departe, pentru niște arginți, scuzați, este o atitudine care greu poate fi uitată.”

Răspunsul cuvenit a venit de îndată:

”Greva este un drept legal al muncitorilor, iar momentul ales a fost unul strategic. Ar fi fost chiar culmea să declanșeze greva în timpul vacanței. Și știți de ce cred eu că această formă de protest a venit la momentul potrivit? Pentru că, dacă tu epuizezi toate celelalte mijloace legale pe care le ai la îndemână, și nu te aude și vede nimeni, treci la măsuri extreme. Ce model reprezintă acum în România un cadru didactic, ce mesaj transmite el: “Doar prin învățătura și muncă veți reuși in viață”, când el cerșește la părinți bani pentru cretă și coli de scris? Când părinții îi denigrează și-i umilesc (“Nu aveau habar cum se pornește un calculator, și râdeau copiii de ei”). Dumneavoastră, atunci când erați un băiețaș crescut la țară, ați fi avut îndrăzneala să luați in zeflemea un dascăl? Da, poate mama nu venea la ședințe cu părinții, dar v-a spus, cred, din prima zi de școală: “ Învățătoarea este a doua mamă”. De câte ori ați auzit-o pe mama dumneavoastră vorbind despre profesori, altfel decât cu respect? Căci de la respect pornesc toate. Păcat că mai întâlnim și azi “iluștri” intelectuali, ajunși acolo datorită deschizătorilor de drumuri, pe care astăzi îi blamează “public”. Vă doresc o zi bună!

Încurajată de prestația interlocutoarei, o altă persoană dorește să pună punctul pe ”i”:

”Performanța unui elev este rezultatul muncii depuse de acesta și a familiei! Școala nu are nici un merit!!!”

Bun așa. Din exprimarea ultimei opinii, nu pot să îmi dau seama dacă ce a rezultat din tastatura intervenientei este o convingere sau o ironie ultra-subtilă.

Pe un alt canal de comunicare dedicat educației, sugestionat de vasta rețea de socializare care ne oferă gratuit prilejuri nenumărate de a ne da în spectacol, aflăm că Ilie Moromete este un părinte rău, părere îmbrățișată nu numai de mulți elevi, ci și de mulți profesori.

Oameni buni, profesori și elevi, Ilie Moromete este un personaj dintr-o carte, luați-l va atare! Luați-l la păruială pe Marin Preda, pentru că el l-a construit. Băgați nasul în cărți, citiți, îndemnați pe cei mici să citească. De multe ori profesorii, cei dedicați meseriei, nu pot să se aplece cu toată puterea lor de a făuri destine asupra tuturor elevilor. Dar ei, dascălii adevărați, îi simt pe cei cu ”jvâc” în minte și nu-i lasă din mâini până nu îi văd oameni mari. Dar nu-i abandonează nici pe ceilalți din clasă. Cum, nu știți ce e aceea ”jvâc”? Este puterea omului care, asemenea peștelui pe cale a fi prins în plasă, se încordează și saltă, scăpând astfel din strânsoarea fatală, cu o clipă înainte de a fi prea târziu.

Și pentru că cele trei luni de vacanță ale elevilor nu înseamnă, cum crede lumea, trei luni de concediu pentru domniile voastre, dragilor profesori, spor la treabă!