Revoluția, otrăvirea apei și salvarea unui martir. O poveste altfel despre 22 – 23 decembrie 1989, la Suceava
Aceste rânduri vor mai fi citite și în format tipărit, dacă cineva o să dorească.
Până atunci subsemnatul Roșca Neculai, dau următorul raport către cei care au văzut altcumva revoluția de la Suceava:
În dimineața zilei de 22 decembrie, pe la șase jumătate, eram la lucru. Am aflat destul de repede că la București sunt manifestații, oamenii muncii fiind adunați la un loc în piața cea mare pentru ca Nicolae Ceaușescu să țină un discurs. Pe la ora zece, motorul principal de la una dintre uriașele mașini de filat s-a ars și cineva trebuia să-l schimbe. Electricienii ascultau în atelierul lor, la un tranzistor, vești din capitală. “Mai dăm 100 de lei la salariu”, se auzea, îmi amintesc în deplinătatea capacităților mintale, vocea lui Ceaușescu în difuzorul aparatului de radio.
Am convenit cu amicul Mitică să punem repede noul motor al mașinii de filat în mișcare, iar după aceea, fiindcă nimeni nu ne mai purta de grijă, să o tulim. Am terminat treaba repede, iar pe la amiază ne aflam deja în fața unui magazin cu autoservire, pe care noi îl denumeam conspirativ “În barabule”. Așa era poziționat: după ce treceai de-a curmezișul prin Triajul gării Burdujeni, ajungeai la o stradă cu blocuri pe stânga și cu sole de cartofi pe partea dreaptă. La autoservirea de la parterul ultimului bloc din cartier, peste drum de marile suprafețe agricole ale IAS-ului, am dibuit, prin geam, niște sticle de bitter. Am înșfăcat una dintre acestea și ne-am retras, cu prietenul Mitică alături, la gazda mea, în apartamentul tovarășului Duțu.
Nici nu ne-am așezat cum se cuvine iar domnia sa a năvălit în casă. Destupasem sticla și ne pregăteam de dat cu părerea asupra evenimentelor ce năvăleau peste noi, timp în care domnul Duțu, surescitat, ne-a luat la întrebări: de ce nu dăm drumul la televizor? Nu știm că-i revoluție? Recunosc faptul că tovarășul, ulterior domnul Duțu, a înșfăcat recipientul și s-a năpustit cu acesta în dormitorul său, mai să dărâme televizorul Snagov, apăsând pe butonul de pornire.
Așa a început revoluția pentru noi, în apartamentul domnului Duțu. Teroriștii încă nu apăruseră, se apropia seara, Mitică s-a dus acasă. Să trăiască revoluția cu familia. Se aștepta apariția în studioul liber al Televiziunii a unui anume tovarăș – domn Ion Iliescu, care era recomandat ca o persoană providențială.
Între timp a bătut în ușă un coleg ce aflase că trebuie să mergem la fabrică să dăm jos însemnele comuniste. L-am lăsat pe domnul Duțu să urmărească în continuare la televizor desfășurarea revoluției iar noi am plecat spre IFA, să ne facem datoria. Printre cei adunați, nea Mihai apăruse deja cu un bidon de trei litri de samahoancă ascuns în tașcă. ”Hai cu autogenul, hai cu triodina, hai cu generatorul, hai cu scara de la pompieri, hai noroc!” au fost cuvinte rostite în acea noapte.
În dimineața zilei de 23 decembrie 1989, ne gândeam că ne-ar prii bine un pui de somn, după lupta cu uriașele pancarte roșii și cu sfeclomicina lui nea Mihai.
Doar că apăruseră între timp teroriștii. Tot interesul lor era concentrat în orașul Suceava pe depozitul subacvatic de sulfură de carbon de la IFA care, dacă ar fi fost aruncat în aer, dărâma jumătate de oraș. Aflaserăm că nici jumătate lucrători nu veniseră în dimineața aceea la muncă și ca urmare nu puteam pleca acasă, fiindcă trebuia mai întâi să ne echipăm, pentru a apăra depozitul subacvatic de sulfură de carbon, de teroriștii ce trebuiau să vină dintr-un moment în altul.
Mantalele verzi și călduroase, de ”gărzi patriotice” au fost scoase din magazii cu accesoriul aferent: cușma model sovietic din postav kaki, cu urechi din blană artificială de culoare cenușie.
Am fost astfel trimiși, cu capul greu de la rachiul de sfeclă de peste noapte, să apărăm “bomba atomică a Sucevei” de atacul iminent.
N-am primit kalașnikoave, ni s-a spus că avem manta călduroasă și cușmă iar cât privește armele, putem găsi și noi pe drumul ce duce spre depozitul de sulfură de carbon, câteva bâte zdravene ori niște bucăți de țeavă ușurele, cu care să apărăm întreprinderea și orașul de invazia iminentă ce urma să se petreacă.
Aveam o cișmea în preajmă, chiar lângă periculosul depozit de sulfură de carbon. Pe aceasta am început să o folosim tot mai des pentru a ne răcori gâtlejurile arse de rachiurile ce ne-au menținut entuziasmul revoluționar peste noapte. De acolo sorbeam cu nesaț apa tămăduitoare, din cinci în cinci minute.
La câțiva metri de postul nostru de supraveghere antiteroristă se afla remiza de pompieri a fabricii în care bâzâia un aparat de radio. Se vorbea despre cum revoluția este cât pe ce să fie compromisă, se auzeau în difuzor focuri de armă, apeluri autoritare a unor ofițeri, șuiere de obuze.
Printre aceste transmisiuni radiofonice catastrofale, a venit una care ne-a dărâmat cu totul. Rețelele de aducțiune cu apă potabilă din orașul nostru ar fi fost otrăvite tocmai de la castelul de apă de pe dealul Burdujeni, inclusiv cele din zona industrială unde ne aflam noi, războinicii chimici, pregătiți cu bâte și țevi ușoare, îmbrăcați în șube de “gărzi patriotice”, pentru lupta cu teroriștii care trebuiau să vină dintr-un moment în altul.
Noi, străjerii, băuserăm între timp chintale de apă otrăvită, de la robinetul racordat la rețeaua publică de apă potabilă a orașului, după lupta noastră de cu noapte, cu aparatele de sudură și samahoanca.
Am ținut în noi până spre după-amiază, cu buzele, gurile și gâturile arse de sete și cu mațele chiorăind, otrava pe care credeam că o înghițisem de la cișmeaua blestemată.
După amiază, ne-a venit în cele din urmă schimbul la paza bombei cu sulfură de carbon, luptători odihniți.
Disperat că voi deveni fără voie erou martir al revoluției din cauza atacului otrăvitor al teroriștilor la cișmeaua de lângă bomba atomică a Sucevei de la IFA, am luat-o pe scurtătură și, de-a curmezișul, de pe trotuarul străzii “Eroilor”, din întunericul de afară, am văzut cum pe un raft al unui magazin cu autoservire aflat la lumină, tronau rânduri aproape nesfârșite cu sticle verzi de jumătate de litru. Nu puteau fi decât pline cu apă minerală, bună pentru supraviețuire. Mi-am umplut o sacoșă cu douăzeci de asemenea recipiente iar vânzătoarele se minunau privindu-mă.
Domnul Duțu, odihnit, mă aștepta cu ciorba de fasole cu ciolan și cu șorici pusă de puțină vreme, pe aragaz. Omul participa pașnic la revoluția în desfășurare de la televizor, urmărind evenimentele întins, picior peste picior, din patul lui.
Am desfăcut o sticlă dintre cele douăzeci cumpărate și am sorbit cu nesaț. Un gust de ouă clocite și alte câteva mirosuri înspăimântătoare s-au revărsat, copleșindu-mi simțurile. Am crezut că până acolo mi-a fost ceasul. Bunul domn Duțu s-a ridicat din pat, m-a văzut în bucătărie aflat pe scaunul morții, a izbucnit în râs și m-a salvat: ”Prostuțule nu vezi ce bei? E Hebe”. Hebe era un fel de apă pe care o consumau cei bolnavi de ulcer, cu gust intens de sulf, pucioasă și plin de mai toate putorile pământului, mult mai rea decât sulfura de carbon pe care o păzisem. Domnul Duțu mi-a ostoit arsura cu o cană mare cu borș de putină, mi-a zis, ca om de 60 de ani ce era, să nu mai cred în toate prostiile pe care le aud sau le văd iar după aceea m-am liniștit mâncând două străchini cu minunatul borș de fasole pregătit de doamnă. Stăpânul casei a scos de sub pernă un clondir din care am savurat pe îndelete, în timp ce urmăream de acum cu relaxat interes desfășurarea revoluției la televizor.
Este doar o relatare a ceea ce, aproximativ, s-a întâmplat atunci. Nu la Suceava s-a produs Revoluția, nu la Suceava au murit tineri, maturi ori bătrâni ai Revoluției. Am trăit acele vremuri în acest fel și îmi asum consecințele faptelor mele.
Dar în primul rând sunt un om care n-ar fi putut spune astfel de lucruri dacă 1500 de semeni ai mei nu ar fi pierit în acele zile de decembrie 1989. Cinste lor și mulțumire familiilor care plâng și acum memoria lor, pentru îngăduință!
Este un text antologic,domnu N.R.,ca si imaginea clădirii roase de cancerul falimentului, nu atât de piele,cât de măruntaie…
Numai cine nu știe,cine n-a păcătuit niciodată cu respectivul lichid ,pe care dvs. îl numiți corect „samahoancă”,poate să treacă nepăsător pe lângă imaginea revoluționarului tânăr,dispus să lupte cu teroriștii,cei care tocmai au otrăvit,nu-i așa,apa potabilă.. Neutralizând în acest mod perfid revoluția,cât pe ce să le iasă,nici nu vreau să mă gândesc ce s-ar fi întâmplat dacă noile autorități ieșite din revoluție nu ar fi găsit antidotul – anume, încă o sticlă de samahoancă,luată pe stomacul gol,de leac…
Vă întreb ,însă,mai mult retoric,dacă nu ați vrea să cunoașteți anumite povești de la cei care în acele zile erau așezați în partea cealaltă a baricadei,foștii securiști,cum sunt eu,de exemplu! Vă asigur că sunt cel puțin la fel de șocante,chiar mai mult … Iată o poveste de sezon:
Un om al muncii demn de toată stima,având în genă toate calitățile clasei muncitoare ca clasă pentru sine,nu în sine (pentru cine știe cum devine cazul..) se lamenta în acești fericiți întru pomenire ani ai democrației UE-ste,ieșean născut iar nu făcut,deci se lamenta în legătură cu dispariția atât a clasei muncitoare cât și a industriilor care fac posibilă proliferarea acestei sănătoase clase sociale… In context,mi-a reproșat de-a dreptul că de ce nu am tras la „revoluție” (am pus ghilimele pentru că eu am rezerve serioase cu privire la caracterizarea vodevilului din 1989 drept revoluție,chiar dacă în toiul spectacolului s-a prăbușit scena și au fost victime…) că,iaca,a rămas Iașiul fără o brumă de industrie,nu mai e nici clasă muncitoare,nici respect pentru ea… Că de ce l-am împușcat pe Ceaușescu și n-am împușcat pe cine trebuia,dând dumnealui și nume…
– Cum era să trag,i-am spus eu,când tu erai pe stradă și ai fost văzut cum săreai cu picioarele pe portretul lui Ceaușescu? De prisos să spun că remarca era la cacealma,un clișeu debitat la plesneală,pentru a observa efectele asupra interlocutorului,într-un context,în fond,frivol…
Reprezentantul defunctei clase muncitoare a făcut ochii mari,apoi s-a făcut livid și a îngăimat:
– Nu pot să cred,înseamnă că erați acolo și atunci…Dar ia spune,dacă este adevărat că ați văzut faza asta,ce-am făcut după aia? Ia să te văd!
– Sigur că știu! Te-ai îmbătat și ai cerut o pușcă ca să aperi revoluția! De ruși,bineînțeles,care au intrat cu miile pe la Albița iar alte jdemii pe la Siret!
N-are rost să descriu stupoarea interlocutorului,deoarece nu am cuvinte potrivite …După cum mi-a zis mai târziu,își menține doar reproșul cu insuficiența tirului…
Nu aș vrea să credeți că insinuez lucruri nepotrivite,anume că „revoluția” ar fi fost,de fapt,un dar otrăvit al Securității…Nu de alta,dar la vremea aceea,ca și acuma,dealtfel,mai aveau și alții securitățile lor,mai mari ,mai sprintene… Însă am putea spune ca revoluție este atunci când mai mulți oameni ai muncii pun mână de la mână și își împușcă o parte dintre șefi,ca să facă loc altor șefi,dintre aceia care s-a săturat să stea la coadă ,cu studii superioare la „Stefan Gheorghiu”,rupți în kur dar și atinși în drepturile fundamentale ale omului de bine,după cum s-a dovedit mai târziu…
In fine,fiindcă ați lucrat efectiv în industria vremii,vă întreb,tot retoric,desigur: ați băgat de seamă că la Suceava,de exemplu,au dispărut toate industriile comuniste reprezentative pentru comunismul lui Ceaușescu,adică tot ce însemna industrie implementată după 1965…A rămas, în schimb,chiar într-o formă caricaturală,doar ceea ce era cunoscut inainte drept CCH,unitate industrială in care lucrau cam 2000 de pălmași,făcută prin aportul capitalismului francez,după planuri franceze,cu tehnologie franceză,în vremea lui Dej…Din cei 2000 de pălmași au mai rămas locuri de muncă pentru 200, dintre care cca 20 îi supraveghează pe ceilalți 180 să nu comită acte de sabotaj,de subminare a capitalismului matur,prin comentarii ostile sau mârâieli exagerate.Insă cel mai mare succes îl reprezintă,desigur,faptul că răposatul CCH a emanat un primar fără egal,pe domnul Lungu,fără alte amănunte.
In această manieră,inexplicabilă,desigur,Suceava a devenit în ansamblul său o zonă comercială,cu o universitate care pregătește de zor fete cu studii care să lucreze pe la cassele supermarketurilor,mai dese ca la Paris,precum și băieți buni la cules hasmațuki și la drișcuit case,la Germania…Dar și un pol turistic al festivalurilor de pește și brânză,de cetină și jderi,mulți jderi,medievale și de micționariat cultural… Iar in acest timp fosta clasă muncitoare prestează în Europa de unde societarii se mai întorc sub formă de turiști,în luna august a fiecărui an, sau ca diasporeni,în funcție de necesitățile simpozioanelor dedicate. Deci atât ei cât și,cu voia diferiților dumnezei agreați și implicați,urmașii lor, care cred că în Romania ar fi chiar bine dacă #&*uie și facebook și cum se scrie miau,legat sau dezlegat, precum și d-na să vină să vă ia… D-na,adică doamna,adică aia cu coasa…
Sunt interesat, nu doar cu titlu retoric, de sugestia dumneavoastră, de a afla lucruri și din partea cealaltă a baricadei. Cu prețuire!
Faina ideea cu viziunea asta soft asupra evenimentelor. Promit sa citesc si cartea pentru ca sunt convins ca merita. Despre domnul care isi ofera serviciile de aducator de impresii din partea cealalta a baricadei (de la securitate, de la teroristi sau tot un drak!) nu spun ca nu-i interesant ceea ce propune. Chiar foarte interesant. Dar sunt în povestirea dlui cateva chestii care ma fac sa am rezerve, sa fiu neîncrezator în onestitatea si sinceritatea dumnealui. Parca este dlui si prea stiutor și prea dispus sa vorbeasca. Eu am aflat ca securistii nu prea vorbeau si nici acum nu vorbesc sau spun baliverne. Nu cred ca erau prosti, dar ascunsi. Adica sunt in societatea noastra atatea surse otravite, toxice, care produc intoxicare, ameteala, fac sa nu mai stie omul ce-i adevarat si ce nu-i adevarat si atatia profeti mincinoși și atata inventie!… Dar este interesanta viziunea dlui, nimic de zis. Va propun dl Rosca sa colaborati si sa-i dati cuvantul daca vrea sa continue.
…dar să știți,domnu Rot.,că de fapt eu am avut o viziune,din vizuina mea,și de aia m-am decis să zic câte ceva despre baricadele loco,care mai mult nu au fost decât au fost,câte ceva despre dizidenții Sucevei dar și despre măcăleandrii Sucevei,amin!Precum și despre câțiva învârtiți (atenție,cei cu derogări pentru serviciu credincios&bărbăție și credință sunt în alt registru,dar vin tare din urmă…) insă sensul nu este cel al unor dezvăluiri,nu că s-ar fi demodat,însă adevărul poate fi spus și prin învăluiri!
Ceea ce spun eu este în nume propriu,nu angajează răspunderea vreunei instituții,entități cu table sau stele pe firmament,unde va fi cazul voi da suficiente indicii,inclusiv într-un binecunoscut caz de măcăleandru care a devenit un fel de guru al culturii locale,promotorul,chiar întemeietorul unui curent cultural local caracterizat prin sfidarea regimurilor politice prin micționare în incinte sacre dar și prin consum de ecstasy,un fel de sacâz pentru răgălăii netalentați…
Dar accept circumspecția dvs. ca pe o provocare,ca pe o misie venită din partea societății civile și desigur,a vreunui haștag care nu are nevoie de aprobarea mea ca să asta,cum ar zice un fost prim-ministru,de sub basca sa.
Dezidenti si macaleandri asta este si mai interesant. Ca cre ca ma ros unu ani de zile la blacheuri da n=am al dracu cum sal dovedesc. Ia zii matale domnu securist, varsa aici ce stii. Ca i adevarat ca astia au ocupat lumea dupa ce au murit oameni ca prosti in 1989.
…Bine,unii dintre ei prestează și în zilele noastre,și-au schimbat statutul,li s-a atribuit câte un peculiu,un fel de renta viagera din averea statului,au fost proclamați savanți de renume raional,bucovineni fruntași, patrioți oficiali și oameni de cultură cu derogare… Ca să existe așa ceva și ca să înțeleagă lumea cum ajungeau unii în asemenea poziții publice,ar fi obligatoriu să cunoașteți cine erau autorii lor,cum erau „confecționați”,ca să zicem așa… Nu cu detalii prea multe pentru că nu aș vrea să împietez asupra muncii actualilor meseriași,cei ce lucrează neabătut pentru popor,din popor,pe baze protocolare,desigur.
Pe scurt,între cel lucrat de un serviciu de informații și cel care îl lucrează,deși pare paradoxal,trebuie să existe o anumită compatibilitate,nu poți să lucrezi,de exemplu,un cetățean străin,diplomat ,din categoria celor care beneficază de imunitate diplomatică pentru a se feri de riscul generat de acțiunile sale care frizeaza sau care chiar incalcă legea penala în țara in care este acreditat,deci nu poți să-i înțelegi acțiunea prin contrapunere cu un milițian ieșit de la o școală serală sau fără frecvență,cu un IQ economicos,ascuns sub șapcă…La fel,cei care prestau pentru „organe”,care erau recrutați de către acestea, semănau izbitor,în logica aceleiași compatibilități,cu autorii lor,cu aceia care îi puneau să semneze renumitele angajamente gestionate acuma atât de selectiv de către CNSAS…Așa se explică aparent inexplicabila situație din ziua de astăzi în care vezi la televizor demnitari,persoane publice,deputati,senatori,unii dintre ei cu câte un CV plin de titluri academice ,cu ani de școală care ar depăși cam cu o treime vârsta din acte a titularului,dând lecții mai ales de democratie, care se screm și gem de durere văzând ei situația din învățământ,din cultură,juriști ,jurnaliști,consultanți artistici,cărora încă le mai pute și gura și mâna a carne de mici de la academiile din piața mică,savanți de internet cu trecut de sforari și lampagii ,sufleori la prima ediție a teatrului sucevean,cea de dinainte de 1989,alte panarame…
Inainte de a oferi imaginea unuia dintre acești creatori de personalități care ,neapărat,să fie devotați cauzei,o să prezint,fatalmente pe scurt,cum erau ei înșiși creați (cum am fost și eu,desigur…),care era traseul…
Deci,după ce în anii ’60,s-a trecut la eliminarea specialiștilor străini,a celor formați la școli sovietice (nu toți,dar asta este altă poveste…)a celor care ,prin apartenența lor etnică,ofereau suspiciuni serioase de subordonare cel puțin dublă,cum era cazul ofițerilor evrei sau maghiari care controlau ,în fapt,Securitatea, s-a trecut la o fază superioară (în cadrul de referință,desigur..) care a condus la crearea și consolidarea unei poliții politice care s-a comportat ulterior ca un serviciu de informații în care componenta de poliție politică era în mod voit estompată. Nu era însă un serviciu de informații în accepțiunea occidentală a sintagmei,păstra acea diviziune de cercetare penală,cea mai odioasă componentă a sa,era un serviciu de informații românesc,modelat însă după cel sovietic,o replică la un anume KGB,din care de fapt se trăgea.. La școlile de ofițeri învățai fără ocolișuri că Securitatea este o componenta a aparatului de represiune,că absolvenții sunt activiști de partid cu însărcinări speciale,titlu de care unii sunt mândri până astăzi,că puterea in stat este unică,spre deosebire de cultura europeană occidentală sau cele derivate din aceasta, care ,de la Montesquieu încoace,aplică teoria separației puteriilor in stat,fără protocoale…
Inclusiv la Suceava (o să revin ulterior cu cazuri concrete,cu relevanță de-acuma istorică,spre a nu impieta asupra organismelor rezultate din dispariția Securității,toate serviciile de informații…)acest lucru s-a cunoscut,perioadele cuprinse, cu aproximație,între anii 1962 – 1977,apoi 1978-1989 fiind relevante,veți vedea de ce… Respectiv,că din 1962 în mod vădit,în Securitate au intrat,conform unor proceduri pe care le veți afla mai jos,oameni care susțineau examene de admitere adevărate,cărora li s-a permis accesul la carte,ceea ce adus ,inevitabil,la validarea și in această materie a îndoielii ca metodă carteziană,acel dubito – cogito,cogito – ergo sum,ca principiu al analizei raționale… Care a insemnat,până la urmă,morbul disoluției implementat fără voie,sau numele domnului în casa dracului…Căderea în desuetudine a dogmatismului laic,până la punctul în care lecțiile de socialism științific erau doar relaxări deghizate,ore de creație a bancurilor…
Cu nuanțe,astfel:
Inainte de examenele de admitere,candidatul trecea prin furcile caudine ale verificărilor pe linie de cadre. Din start,erau excluși candidații care nu aveau origine socială sănătoasă,cei cu rude condamnate politic sau stabilite in străinătate ( s-a abrogat, între timp, articolul din codul penal care pedepsea „trădarea prin refuzul înapoierii în țară…„cei cu comportament social necorespunzător… Foarte important: 85% dintre cei admiși trebuiau să provină din rândul clasei muncitoare,restul de 15% era destinat celor proveniți dintre funcționari,absolvenți de liceu fără stagiu în producție,din învățământ,alte domenii diferențiate net in funcție de pozitia față de „mijloacele de producție”,varsta maximă a candidatului nu putea să depășească 28 de ani – detaliu important…
Aici e aici: acest stupid criteriu,cel al apartenenței la clasa muncitoare (nu că nu ar mai fi fost și altele…) era,pe cât de straniu,pe atât de ineficient și de contraproductiv… Dacă aveai 6 luni vechime „în câmpul muncii” erai cotat ca fiind „din clasa muncitoare”,aveai deci un pedigree care te plasa intr-o categorie discriminată pozitiv,concurența era laxă, deoarece era un fel de numerus clausus imbecil,permisiv… Per a contrario,cei care concurau între ei în zona de 15%,fatalmente,aveau de făcut față unor exigențe calitative superioare,concurau mai mulți pentru un loc,sita era mai deasă și cernea mai bine… Cei din clasa muncitoare erau afectați și de alte imprejurări,unele dintre ele adevărate tare,cum ar fi inapetența pentru carte,cei care aveau 28 de ani,unii căsătoriți și cu copii,puseseră demult cartea în cui sau pe foc,ca să nu mai spunem că legătura lor cu clasa muncitoare care ar fi adus/conferit,nu se știe de ce,titularului un avantaj calitativ,era doar o utopie dintre cele mai jenante… Candidații care proveneau din clasa muncitoare dădeau să intre la Securitate fie îmboldiți de un complex,fie de reputația de tărâm fabulos al unor abuzuri aducătoare de poziție socială. Unii dintre ei,fie că nu au putut,fie că nu au vrut,nu au recuperat niciodată distanța față de carte,deși aveau ocazia… Rezumând,se poate spune, parafrazând o zicere a lui Mihail Sadoveanu despre poeții ieșiți din cenaclurile literare ale anilor ’50,că din Securitate nu au ieșit în 1989 mai mulți oameni valoroși decât au intrat,mai mulți patrioți,mai mulți oameni deștepți..
Intre 1962 și 1977 exista,deci,o miză care acționa ca un filtru pozitiv,concurența pentru o categorie sau alta,pe procentele arătate mai sus,absolvenții școlii miltare urmând ,în paralel,cursurile facultății de drept,examenul de admitere fiind,de fapt, acesta…După 1977,coana Leana (așa se zice,eu nu cred…) a hotărât că este suficient ca băieții să aibă ochi albaștri (îi am și eu,însă eu am prins și ultimul tren ,cel cu miza…) și a scos studiul paralel care nu ridica probleme de volum,nu era nici inabordabil,nici insurmontabil,cine voia învăța carte de foarte bună calitate…
Absolvenții aveau,după 1977 până în 1989, doar pregătirea militară și de specialitate,noțiuni vagi de drept dar și – atenție! – cursuri temeinice de agricultură și economie de nu-ș-ce-fel,un fel de „Stefan Gheorghiu”,cu ciubote și șapcă…Dispărând miza,fel de fel de ratați,de complexați,de tarați psihic au invadat domeniul (imi pare rău că trebuie s-o spun…) care și-au completat/asimilat ulterior studiile pe la crame,ca in anii ’50,cu cobze de păstrăv,cu cobze de bani,cu nimic,examene luate,cum se spunea,cu legitimația pe masă…
Ei bine,acesta era peisajul,Securitatea lui Ceaușescu era precum salamul lui Ceaușescu,adică erau multe zgârciuri,soia,era și carne și zoaie,așa cum era și în alte domenii…
Cei pomeniți mai sus,unii cu studii asimilate după modelul absolvenților de Stefan Gheorghiu care au devenit,brusc,după 1989,absolvenți cu diplomă,„sociologi”,„economiști”,profesori-doctori-ingineri-economiști (cum o să vă dezvăului un straniu caz din Suceava,mare director de bancă,Mecena cultural…) deci aceștia confecționau măcălendri și nu de puține ori „protestatari”,înainte de 1989,pentru că atâta puteau,atâta îi ducea capul,asta cerea sistemul… Ca sa fie precum turcul așa și pistolul,precum sacul așa și peticul…
Iată și cazul din această secțiune care va mai fi amintită:
Oamenii ieșiți în cote procentuale,emanații clasei muncitoare cu 6 luni vechime în muncă nu se găseau însă în straturi identificabile,ca la manual… In anii 70 încă mai găseai ofițeri absolvenți de facultăți muncitorești,unii cu studii profesionale in URSS,ceferiști care fuseseră luați de la ciocănitul roților sau croitori incadrați doar cu scoala de ucenici făcută pe lângă patroni,ca slugi…
Unul dintre aceștia , deloc amuzant pe vremea aceea , a fost fostul sef al Securității judetene,colonelul R.C.,ceferist de prin Pascani,angajat în anii 50,ca mai sus…
la o ședință de partid,dintr-un motiv care-mi scapă (poate era o zi de Paște sau de Crăciun…) a adus el vorba despre Isus Christos și,din senin,a tunat ;
– Ăla care și-a trădat apartenența de clasă,’tu-l în… (a debitat o înjurătură agreată de clasa muncitoare…)
– Adică cum? am apucat să scap porumbelul,fără să vreau,suficient insă de tare ca să mă audă…
– Păi cum altfel,dumneata nu știi că era tâmplar? Deci și-a trădat apartenența de clasă,că uite ce a făcut… Să mai citești,măi,tovarășe,se vede că nu ai citit nimic!
Cam asta era,Securitatea mai avea,are și acum,probabil,atei din aceștia furioși care analizau faptele din unghiuri inedite,absolut surprinzătoare. Nu-i vorbă,tot ei de Paște mâncau ouă roșii și cozonac,dând ca sigur că numa’ soacra,o babă retrogradă,face așa în fiecare an,că doar ce să-i facă…
Ce înțelegem noi din asta? cum ar intreba un oarecare domn Boc…
De aici înțelegem că la spartul pusculiței,în 22 decembrie 1989,inclusiv Securitatea era un ghem de interese contradictorii,un organism ineficient și inutil,vetust,toxic,un sistem care conținea în sine,exact,cum învățasem la carte,din hegelianismul intors pe dos de către Marx,germenii propriei sale disoluții…Cu un brânci din partea strămoșilor săi uitați…
Uite domnule, bravos, daca ar fi dupa mine, te-as trece examenul fara sa te intreb daca ai dosar sanatos! Dar oare ai dosarul sanatos? Si de ce te-ai dus acolo? Si ce rafuiala ai cu ei? Una intelectual-morala.
Dar intr-adevar interesant. Sper sa nu-ți uiti vorba, sa nu-ti piara pofta si nici sa nu inceapa sa te doara ceva pe baza de vreun considerent sau greseala, doamne fereste, de reteta, de dozaj etc. Si atentie la gheata si la trecerea de pietoni, inclusiv pe zebra.
N-am avut dosar sănătos!
Acuma nu se mai pune problema,dosarul de la Sf. Petru este și infailibil și intangibil iar chestia cu originea socială sănătoasă a rudelor,inclusiv a celor prin alianță sau chiar mezalianță,este irelevantă,răspunzi doar în nume propriu,cel puțin așa merge vorba…
Apoi,cazul propriu nu este atât de relevant,contează,zic eu,ceea ce poate fi interpretat într-o cheie a curiozității publice… Cum îți stricai dosarul,asta da,poate fi de interes pentru că era valabil și în alte domenii și ilustrează perfect limitele,ochelarii de cal ai regimului defunct,însă nu atât de defunct pe cât ar trebui… Dealtfel,umbla printre protagoniștii concursurilor de dosare o anecdotă care,vorba aia,si non e vero,e bene trovato: un pompier (ținea și el de regulile M.I.,era la fel cu dosarele și la ei…) avea un frate legionar,ieșit din pușcărie în 1964,cu o meserie nouă,contabil… Când era vorba de promovări,de premieri,de evidențieri,pompierul era criticat aspru și pus pe liste de așteptare deoarece avea un frate legionar. Contabilul ,fratele său,legionarul, prindea uneori și evidențieri și premii deoarece la el găseau circumstanțe atenuante:avea un frate in Ministerul de Interne!
Când era să fiu avansat în grad,de la locotenent la locotenent –major,tovarășul de la cadre,absolvent de „Ștefan Gheorghiu”,m-a chemat și mi-a atras atenția că este o problemă,cadrele se mai gândesc,deoarece unul dintre frații mei a vrut să fugă în Canada,mă rog,oribila faptă fusese prevenită ,însă asta arunca o pată ș.c.l… Am ridicat din umeri,până la urmă s-a trecut peste odioasa împrejurare,m-am întâlnit cu fratele meu și l-am chestionat ce a fost… A fost că la o băută șoferească,la o chenzină,s- a lăudat și el că încă nu s-a hotărât dar s-ar putea să treacă Dunărea în Jugoslavia și de-acolo mai departe… Printre ei se afla tradiționalul măcălendru care și-a decontat cheltuielile cu berea furnizând câteva pagini ,fratele meu a fost dus la sediul securității unde unul dintre colegii mei,provenit cel mai probabil din clasa muncitoare,i-a administrat o bătaie cumplită… El nu mi s-a plâns niciodată,am aflat de la copiii săi ce-a pățit,chiar m-am gândit dacă să-l caut pe bătăuș,dacă încă nu a crăpat,poate am s-o fac…Inutil să precizez că bătaia,tortura,contrafacerea de probe,nu erau nici atunci permise de lege,nimeni nu putea să-ți dea ordin să bați sau să chinui pe cineva,iar dacă s-ar fi întâmplat și ai fi refuzat nu ți se întâmpla nimic.
Cât despre domnul de la cadre care făcea caz de puritatea cadrelor până la a șaptea spiță,imediat după zdruncinarea din 1989 a trecut la poliție,a devenit specialist nu la „cadre” ci la „resurse umane”,unde a mai descoperit că prezența unor ascendenți pe care altădată i-ar fi băgat fără ezitare la „chiaburi” te făceau acuma „ficior di gospodari”,chiar prin alianță,cum a și procedat dumnealui ,devenind ginerele unui primar „gospodar” dintr-o mândră comună bucovineană…
La fel,unii dintre securiștii aleși pe sprânceană de către tovărășii de la cadre,in general provenind din vădane,țărani săraci,muncitori,colectiviști,familii numeroase pentru care ai fi băgat mâna în foc că nu și-ar lepăda apartenența de clasă,deci băieții au tăiat-o fără ezitare peste gardul UM 0822 Suceava,pe 22 decembrie 1989,in intervalul orar 12:00 – 14:00,unde nu s-au mai întors decât sub auspiciile democrației și sub garanțiile ferme ale lui Saul Bruckner si Petre Roman Neulander că încă mai este nevoie de ei,cu condiția să adopte o atitudine insurecțională,anticomunistă,de eliberare socială și națională,peste doar câteva săptămâni,pe ușa din față…
La nivel înalt,adică in proximitatea generalului Iulian Vlad despre care aș putea să spun și lucruri foarte bune deoarece l-am cunoscut ,mi-a fost șef de școală,s-a întâmplat exact la fel:lepre cazone cu dosar de cadre fără fisuri,reprezentanții unor dinastii de activiști și securiști au fugit pur și simplu și s-au ascuns pe sub fustele nevestelor și pe la stăpânii adevărați ezact după ora 12:00,în ziua de 22.12.1989,când încă se mai auzea zgomotul elicei elicopterului lui Vasile Maluțan care îl ducea pe Ceaușescu la Târgoviște,spre tratament bucal și ORL,să i le astupe cu un snop de gloanțe populare,trase de către ofițeri cu dosare la fel de pure,fii de vădane,muncitori,țărani săraci…
Dar istoria râde uneori și cu kurul,mă iertați dvs.,că,iaca,tomnai unul dintre demolatorii regimului,fusese scăpat de cadriști aceluiași regim,chiar în vremurile lor de glorie, prin plasa deasă a originii sociale sănătoase,după cum urmează: dumnealui Saul Bruckner era ficior de exploatator,taica-su fuseseu negustor de stofe,avea bani să și-i pună și-n cap…
Până a dat faliment ,de a ajuns el mofluz iar ficiorul său a ajuns să trăiască dând meditații la ficiorii din mica burghezie,și anume meditații la limba engleza,cum mai cunoaștem noi un caz…De aia el s-a băgat la comuniști,i-a servit o vreme cât să doboare odiosul capitalism care l-a lăsat să moară de foame din meditații,s-a ajuns mare pe vremea lui Dej apoi a fost mătrășit de Ceaușescu tomnai ca ambasador la mama capitalismului,la USA ,unde ,din nou,a observat el virtuțile capitalismului,însă nu chiar așa,de la sine,cum cred unii,ci iată cum:pre când se întorcea el de la un chef cu un preten al său american,mare fermier,l-a ajuns o belea de pântecaraie pe drum,a dat ordin,șoferul ambasadei a oprit mașina la marginea unui lan de porumb,suficient timp cât să-și facă dumnealui nevoile în porumbul capitalist…
Timp în care nește bandiți de imperialiști l-au fotografiat,apoi l-au chemat și l-au întrebat:cum e mai bine,mai discuți cu noi,mai una-alta,sau publicăm poza cu legenda : „…ambasadorul RSR in USA in exercițiul funcțiunii..” Așa dzicu unii iar urmările se cunosc,iaca un caz clasic de trădare cu folos a apartenenței de clasă!
”…dacă s-ar fi întâmplat și ai fi refuzat nu ți se întâmpla nimic”, ziceți. E chestia cu bătaia aplicată clienților de reprezentanții organelor (mai ieri ca și azi, se spune) din entuziasm patriotic. Cred ca si din primitivism, din pornirea omului complexat care nu vrea să piardă ocazia de a-și arăta mușchii, chiar dacă s-ar întâmpla să aibă ulterior dureri. Multă lume vorbește, dacă vorbește, cu oroare despre bătăile care se administrau și la Miliție, și la Securitate. Si asta e problema: băteau intelectualii și rafinații Securității de stingeau, așai? Și mai la vale e de adăugat că amintirea administrației românești în Basarabia și în Bucovina conține obligatoriu același lucru: tare mai băteau românii. Ce să fie asta?
Aș introduce nuanțe în discuție,nu vreau însă să se creadă că încerc să-mi absolv foștii colegi de vreun nărav prost… Însă chiar știu,nu ți se întâmpla nimic dacă refuzai să execuți un ordin ilegal,cine spune că a fost obligat să execute ordine,minte sau încearcă sa scape de răspundere dând vina pe alții care,eventual,au trecut la cei drepți…Există un caz absolut zdrobitor în materie,după ce la Timișoara s-a tras în manifestanți,noi ne puneam problema (unii dintre noi,desigur…) ce vom face dacă vom primi ordin să tragem în populație,lumea se aștepta ca tocmai noi să fim aceia ,eram indicați și arătați cu degetul,după cum cunoașteți. Cu titlu personal,am hotarât atunci cum voi proceda în cazul în care voi primi un asemenea ordin însă nu a fost nevoie de sacrificii personale – am primt toți ordinul scris al generalului Vlad,prelucrat in adunări profesionale ,ca în nici o împrejurare,indiferent ce s-ar întîmpla,să nu folosim forța sau armamentul din dotare impotriva populației,chiar dacă am fi provocați. Armamentul a fost strâns,rezultatul a fost trecut in acte,procese verbale după tipicul militar ,și strâns a rămas încât toate strădaniile unora,în vremuri în care era posibil orice, nu au dus la demonstrarea contrariului.Ordinul scris al generalului Vlad există,este atât de notoriu încât nu a putut fi contestat nici în formă nici în fond,este lipsit de echivoc și a făcut cinste conducerii de atunci a DSS,aș zice eu, lui Vlad,care și-a câștigat,în acest mod,dreptul de a fi numit „domn” ,fără derogare.
Neimplicarea Securității în represiunea din stradă sau din office-uri a stricat oarecum planurile,însă ce trebuia să se întâmple s-a întâmplat oricum,gloanțele,după cum se știe, nu făceau discriminare și nu erau trase de către alții din puști cu țeava patrată…Astăzi eu personal știu ce s-a întâmplat atunci,evident că nu sunt singurul care știe,însă nu pot indica probele care sunt la cei care au pus la cale și care nu sunt atât de proști încât să spună:da,iată probele ,veniți să le luați…
De necontestat:bătaia ca mijloc de convingere sau de convertire sau de pedepsire există in tradiția românească tot așa ca instinctul de conservare… Cine spune „bătaia e ruptă din rai”? sau „unde dă mama,crește!”
La miliție/poliție s-a bătut întodeauna,la securitate,în anii ‘70-80, băteau,după cum am spus mai sus,cei care au venit de-acasă cu subcultura mahalalei,a satului colectivizat până la măduvă,a luptei de clasă care se baza și pe ciomag,cu incompetența,cu sărăcia morală și intelectuală instaurată prin politica dosarului personal,centrat pe originea socială sănătoasă…
Insă este adevărat,nu are rost să o dau pe dupe tufișuri:nu ți se întîmpla nimic dacă refuzai un ordin ilegal,însă tot așa de adevărat este că nu se întâmpla nimic dacă te duceai să reclami undeva,indiferent unde,că ai fost bătut la Securitate …Nici după 1989 nu cunosc cazuri de batăuși de la oragnele de cercetare penală ale securității care să fi fost deranjați la coafură,adică la vreun fir de păr din cap,nici de instigatori,nici de complici… Am putea spune chiar că lucrurile au fost lăsate așa,în ceață,până acum vreo doi-trei ani când busuiocul a fost dres prin trimiterea la pușcărie a „torționarilor” Vișinescu si Ficior,doi gardieni mărunți care treceau prin zonă… Fiindcă s-a lăsat suficient timp pentru ca marii vinovați ,cei cu decizia,din anii 50, să se adauge la numărul strămoșilor lor,să emigreze acolo unde îi chema etnia,să conducă prin fiii lor, acum și cu nume neaoșe,alte alea… Cine și-l mai aduce aminte pe Nikolski-Dulberger dând interviuri la tv? Sau pe nevasta lui Brucan sau pe Brucan însuși? Sau pe Leon Tismenițki&Sohn care ne învață acuma cum e cu democrația? Sau pe Petre Roman erotizând fetele de la APACA cu look-ul său atât de democratic?
Deoarece lucrul bine făcut s-a făcut pas cu pas,astfel încât #&*uie de astăzi îi pupă mâna democratului Mihail Șora,cel care a fost expulzat din Franța,după război,pentru activități comuniste subversive,care a fost secretar de stat in minsterul de externe condus de Ana Pauker…Ca sa nu mai spunem,deocamdată,de unii democrați de la Suceava,feciori făcuți la strungul Securității ,care îi învață acuma pe americani cum e cu adevărata democrație,pe la universitățile lor obeze…
Ar fi cazul și timpul ca ”deocamdata” sa fi trecut. E oportun… Si necesar, si util!
Domnule Rosca, stateati in gazda la tatal meu domnul Dutu era de fapt Nutu Ien….. , din Vicov. Tatal meu a murit anul trecut, i-ar fi placut mult sa citeasca editorialul… isi aducea aminte cu drag de d-vostra.
Asta vara a fost la el un var de-al d-voastra cu acelasi nume din Galanesti si si-a adus aminte de d-voastra si a povestit diverse intamplari!
Am aflat de editorial de la fratele meu Dutu din Canada!!
Succes in activitatea dumneavostra!
La multi ani! Un an 2019 mai bun ca 2018 si mai rau ca 2020!
La fel ca în întreaga țară,la Suceava nu a fost nici o revoluție…Pe alocuri,in primul rând la Timișoara,Cluj,București, a fost o revoltă populară croită migălos dinafara țării,pe un pat germinativ oferit gratis de către PCR,de niște boi ciudat de asemanatori cu cei de pe la partidele de astăzi,fără discriminare,cu elemente ale unei lovituri de stat militare urmate de o schimbare de regim politic, asezonată cu morți din rândul poporului,pentru credibilitate și,mai ales,pentru estomparea imaginii armatei,imagine mânjită cu sânge,pentru crearea uneia noi,aceea care rezulta din „ armata e cu noi”,iar armata trebuie să tragă în ceva/cineva,deoarece este un angrenaj lipsit de finețuri,armata avansează,contraatacă,rar se retrage „pe poziții dinainte stabilite”,desigur,are aceeași finețe socială ca un buldozer sau ca un elefant intr-un magazin de porțelanuri…Scenariul de la 1989 nu a prevăzut mai mult,că ar fi fost vai de capul nostru dacă toată imbulzeala de atunci s-ar fi asociat și cu o intervenție militară externă,totul era pe muchie de cuțit…
Sunt multe mituri de demolat,este o operă vastă,cum ar fi mitul eroilor ,al celor militari,în primul rând,asupra căruia voi reveni.Sau al invaziei de turiști sovietici,invazie care nu a existat,eram ,pur și simplu,în situația de a ști pentru că ,zice-se,mulți au intrat pe la Siret,în coloane uriașe,toți unul și unul,nește zdrahoni kaghebiști convocați,desigur,de către Iliescu și,mă gândesc eu,anticipat de către doamna Turcan,în considerarea studiilor sale viitoare la Moscova,unde mergea tăt omu ca să învețe rusa comercială de la izvorul susurând al KGB și GRU…Nu că n-au fost ruși implicați,insă nu au fost mai mult de 30 la București,organizați în echipe de câte trei, ca să creeze diversiune și de maximum 50-70 în întreaga țară…
Eroii militari:au existat militari din toate armele,inclusiv din Securitate,care au murit atunci în circumstanțe îngrozitoare,cum ar fi milițienii asasinați în secuime prin cruzimi specifice etniei lor,copiii aceia din trupele de securitate,jandarmi,in fond,asasinați până la nivelul efectivului unei companii, la aeroport,cei din bazinul scolii militare de ofiteri de la Sibiu,alții,uciși de gloanțe camaraderești,de ordine imbecile,date de imbecili sau sociopați,de primitivi scăpați la arme..
Au fost doar victime inocente ale unei conjuncturi cinice,cea despre care Brucan dădea amanunte pe măsură,anume cum a calculat el cifra de 60.000 de victime ucise de securitate,cea care îl încolțise binișor, însă cam platonic pe dumnealui,deci,simplu: au stabilt,înainte de toate, cam câți eroi ar fi fost uciși,în medie ,în fiecare județ – cam 1200,a zis el! Apoi au inmulțit cu numărul județelor+ București și iaca cifra exactă!
Iaca și cazul unui erou de la Suceava:un elev al școlii militare de la Sibiu a fost ucis de către colegii săi de dormitor,ei stabiliseră ora stingerii la fix h 22:00 după care trăgeau în tot ce mișca,având armele nu în rastel ci asupra lor,la cap,cu muniție de război,cum se și cade la vreme de război… Băiatul a întîrziat la baie și a intrat în cameră cu un minut întârziere,ceea ce a făcut istorie,are acuma monument în comuna sa natală,Dornești, și este comemorat,ca erou,in fiecare an…Fiind ucis de către teroriști,desigur…Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească,un om tânăr,necăjit,mort pentru ca impostura să se legitimeze pe termen lung,nedefinit.
Colonelul Dragomir,caz clasic de sociopatie,de manual,a masacrat polițiștii de la Sibiu trăgând în ei cu mitraliera de pe TAB-uri…Ca să-l ascundă,armata l-a adus la Suceava,unde și acuma,după capul unora,este un capăt de țară,locul unde se pune harta în cui,cu oameni molâi,poate chiar tălâmbi… Stătea la căminul de garnizoană al poliției,atâta minte au avut,asasinul polițiștilor de la Sibiu,cazat într-un cămin de garnizoană al poliției!Cum intra în sală, toți polițiștii îl „aclamau” cu huiduieli și cuvinte potrivite,dintre care cele mai blânde erau „criminalule!” și „asasinule!” Unde l-au dus mai apoi,numai ei știu,aș putea banui că i-au găsit un post diplomatic, pe la aliați…
Pentru că „armata e cu noi”,adică cu voi,adică cu dvs.,că pe noi ne-au împușcat de zor,preferențial,pentru că aveam dinți și măsele „vidia”,unghii idem,trăgeam din orice poziție (eu recunosc că numai la măsea aveam această abilitate…),aveam salarii mai mari de 5 (cinci) ori decât aviatorii și parașutiștii,plus alte dulcețuri…
Din registrul comic,fapt: la destrăbălarea de după,armata a strâns tot inventarul mobil și imobil al Securității,fapt petrecut și la Suceava,ocazie cu care,la fel ca în toată țara, au luat act oficial de existența armamentului și a muniției consemnate în documente incontestabile… In Suceava,la un sediu al Securității de pe strada Petru Rareș, o echipă formată din colonelul Hasnaș ,încă un miltar de rang inferior dar și un revoluționar,fost „deținut politic”,au preluat ,printre altele, o cameră amenajată ca laborator foto. Cum deschideai ușa, dădeai peste o perdea de protecție impotriva luminii parazite,perdea care culisa pe un suport improvizat dintr-o țeavă ușoară,cât să țină greutatea unei perdele de doc,2/2,50 m. ” Iată – a zis revoluționarul – de această țeavă am fost eu atârnat cu capul în jos,legat de picioare,și torturat de Securitate !…”,in respectul nedisimulat al colonelului care absolvise,pesemne,Saint-Cyr or Sandhurst or West-Point,tocmai picase atunci în grozăvia regimului…
Ce era cu laboratorul și cu perdeaua? Acel sediu al securității fusese dat in folosință în 1981 intr-o clădire care intrase în proprietatea statului în categoria cunoscută în dreptul civil ca „bunuri de mână moartă”,adică acele bunuri care rămân statului în absența oricărui moștenitor… Fusese amenajat în grabă,în stilul epocii de aur,nu avea laborator foto pe care l-am amenajat ulterior,improvizând în limita cheltuielilor alocate, după reguli strict contabile,ca și acuma,fără legătură cu realitatea…. Vreo doi ani ne-am chinuit să argumentăm necesitatea unei minime investiții pentru a face un laborator foto funcțional,în care să nu pătrundă lumina când se lucra! Până la urmă,cineva a adus de-acasă o bucată de țeavă de cca 1,5 m.,o doamnă a adus un excedent de clame de perdele de la o boxa iar altcineva a adus perdeaua de doc,să fie ,acolo,de sufletul lui Gheorghiu – Dej… Țeava cu pricina nu ar fi ținut atârnată nici greutatea unei cărămizi…
Aceeași comisie în componența enumerată mai sus căuta ,ei știu ce,cu detectorul de mine! La un moment dat,un membru al comisiei a preluat și cele trei aparate foto Photo Sniper compuse din aparatul foto Zenit și un teleobiectiv de 100 mm,un durloi robust,făcut de ruși in registrul balșoi,să dăinuiască și să reziste la șocuri… Intreg dispozitivul ,datorită greutății care incomoda la lucru,se monta pe un fel de pat detașabil care se sprijinea în umăr și avea încorporat și un trăgaci cu care,printr-un sistem de pârghii,declanșa butonul aparatului de fotografiat. Un cuplu mână-ochi bine coordonat și echilibrat putea face cu acest dispozitiv fotografii bune de la o distanță de cca 50 m.,nu mai mult…Ei bine,omul armății a luat mai întâi pliantul,cartea tehnică,la care s-a holbat cu temei,apoi cutia metalică în care se păstra intreg dispozitivul neansamblat,apoi patul menționat,s-a făcut verde la față și a înjurat:iată,mă,ce arme au ăștia,vino să vezi plutonier! Uite ce calibru,domnule! Le-au confiscat după care au continuat să caute cu detectorul de mine prin sobe și pe sub paturi…
Iată cum arăta teribila armă care a speriat armata română,în toată măreția sa scrofuloasă…Erau și teleobiective mai mari și,la fel,din cauza greutății, culisau pe o șină, colegi din țară mi-au spus că au fost trecute la „arme antitanc,calibru 188 ”!
http://prntscr.com/m2is7v
O poveste de la Iasi: armata constituită într-o comisie,la fel,mixtă,ca și la Suceava au preluat in spirtiul unei exigențe maxime absolut tot,pe proces-verbal,cu increțirea frunții și cu vorbe printre dinți…. La sfârșitul operațiunilor,cel care a predat totul și mi-a povestit și mie i-a invitat (fiind încă zilele Craciunului) la o gustare și la un vin,după regula de bază în toate instituțiile aramte,anume că mâncarea-i fudulie iar băutura-i temelie…. La urma,mi-a zis Costică,am rămas numai eu cu locotenentul care era șeful comisiei,ceilalți se turtiseră și se aflau sub stigmatul capitulării necondiționate,sub masă. Fiind o ora matinala,pe la trei dimineața,Costică l-a invitat acasă la el,ca să continue operațiunea de înfrățire a armelor,nu mai era nici suport lichid… In pivniță la mine,povestea Costică,până să se turtească și el,locotenentul de la armată mi-a povestit surprins,că fusese instruit să-i caute pe „adeversari” la unghii,care erau – cum altfel? – de vidia,la fel și măselele și dinții…Să-i ia cu binișorul și să afle care era salariul lor în realitate,depășea 15.000 de lei net,cum m-a întrebat și pe mine un funcționar de la primărie?
Costică era un bautor de vin de cursă lungă,rar ieșean să-l biruie,l-a dus acasă pe controlor cu mașina sa,încălcând în mod deliberat legea…Nici în ziua de azi nu a aflat ce a scris locotenentul în raport despre unghiile sale vidia.
De sezon:
Unul dintre cei care au trecut prin ororile de la Sibiu,mi-a povestit,la o întâlnire profesională din anii următori,o chestie care merită știută,ca mostră de umor macabru… Deci omul era cam tăcut și cam retras,vorbea puțin și dădea semne de oarece resemnare… Cum bucovinenii se înțeleg bine,în general,cu ardelenii ,fără să-l întreb ori poate tocmai de aceea, mi-a spus cum a scăpat la „revoluție”…
Părinții săi au primit un telefon în acele zile să se ducă să-și ridice băiatul de la Sibiu,mort în condiții neprecizate ,ca securist care s-ar fi opus revoluției,vezi bine… După ce au răcnit și s-au lamentat ca niște părinți care tocmai au aflat că și-au pierdut fiul,om tânăr de nici 30 de ani,au luat un copârșeu,o mașină de pe la o încă intreprindere și s-au dus la morgă la Sibiu,să-și ridice băiatul. Le-a fost livrat un mort în coșciug închis,s-au dus acasă și au dat să-și ia rămas bun de la el și să procedeze la cele de cuviință… Când colo,ce să vezi,era alt om,alt mort,cum ar fi… La Sibiu li s-a ridicat din umeri,noi ăsta mort avem,nu vă convine,treaba voastră, altul nu vă dăm! Iar adevăratul vostru mort nu știm unde este,o fi în altă parte,la alți morți,noi nu știm… A trecut un timp și într-o zi băiatul care se afla in bazinul scolii militare de la Sibiu,legat și chinuit împreună cu alți contrarevoluționari,a vazut undeva ,sus,pe marginea bazinului niște oameni care dădeau din mâini și ami apoi a constatat că o persoană era chiar mama sa care plângea și țipa iar o asistentă medicală o trăgea în spate… A apucat să audă:Băiatul meu,tu nu ești mort? Nu a zis,acela,nedumerit,fiindcă se cam obișnuise cu bazinul și era și sigur că este viu,cum-necum…
Iaca de ce sunt eu așa cum sunt,mi-a zis,că m-am dus acasă când ne-au dat drumul și mi-au povestit părinții cum a fost…
Tot de pe-acolo:pe cei din bazin i-au luat în ziua de salariu,numa bine ce luaseră banii,unii dintre ei aveau și binecunoscutele CAR-uri,inclusiv cele „țigănești”… Li s-a cerut,înainte de a fi legați și coborâți în bazin să predea toate valorile pe care le aveau asupra lor,bani,bijuterii,verighete,ceasuri. Toate au fost puse pe o foaie de cort care a fost ridicată expeditiv,fără alte formalități. Nici până în ziua de astăzi nu le-au mai văzut,cu câteva excepții:ceasurile văzute mai apoi pe la unii revoluționari în uniformă,identic naturale…
Din proprie experiență:
La zisa agitație,eu și câțiva colegi,toți tineri și lipsiți de spaime,ne-am dus să recuperăm alți tineri colegi care se pierduseră undeva în zona Dorohoi,în timp ce încercau să protejeze de distrugere saci de documente strict secrete din care rezulta inclusiv cum păzisem noi armata de acțiunile atașaților militari străini,Botoșaniul era plin de unități militare care solicitau protecție contrainformativă pe acest segment,cunoșteam toate hârtoapele și toate văioagele din Botoșani,dumnealor nu pridideau cu mulțumirile… Ca să n-o mai lungesc,in loc să-i găsim pe cei rătăciți și rămași fără comunicații radio ,ne-a gasit pe noi o patrulă de revoluționari,dintre care unul avea doi dinți numai,un fel de compostor care,cum s-ar zice azi,emana halenă alcoolică de să cadă elefantul din picioare,și ne-au dus pe toți la un loc, la un depozit de contrarevoluționari constituit ad-hoc în arestul unei unități militare dintre cele protejate,legați cu cătușe ,câte doi… Este material de povestit cam de câteva sute de pagini,dar să ne rezumăm la debutul detenției,când ne-au percheziționat,cum s-au pricepu și ei.
Unul dintre colegii tineri a ajuns înaintea mea la percheziționare și,în momentul în care un sumbru ofițer de armată îi lua șireturile de la bocanci și cureaua,l-am văzut pe colegul meu îngălbenindu-se și schimbându-se la față,în pragul colapsului…
Eu insumi eram răcit cobză,același ofițer mi-a confiscat batista plină de muci precum și câteva monede de 5 lei – cine mai știe,erau niște patace mari,de aluminiu,cam de un țol lățime…
Păi,să nu le înghiți,mi-a zis domnul acela,la care eu l-am invitat la o demonstrație,să-mi arate el cum se înghite o batistă plină cu muci dar și moneda de 5 lei…M-au lăsat (ne-au…) fără bani și fără batiste,in fine,l-am întrebat apoi pe colegul care dădea să leșine ce pățise,de ce cedase așa ușor…
Cum dracu’ să nu cedez,cu ăsta am fost vecin de cartier,stătea la căteva scări de mine (era botoșănean…) Ne jucam,mergeam mai apoi să agățăm fete,nici eu nu eram bogat,eram proletari,însă el era un fel de esență de sărăcan,megeam acasă la mine și mai serveam câte o felie de pâine cu marmeladă… Când am văzut cum îmi ia șireturile și cureaua și se face că nu mă cunoaște,imi venea să-i scot marmelada pe nas…
De bine dar și de rău despre Securitate și Armată…
Ca întotdeauna în viață,pe capul aceleeași persoane se întâlnesc ,fatalmente,și condiția de înger dar și cea de demon,de ticalos,în doze aflate într-un echilibru precar,tulburat uneori de factori externi,dinamici,până la punctul în care una dintre aceste laturi pare,uneori cu temei, să o domine pe cealalta…
Este corect să nu arăt cu degetul într-o singură direcție,ar fi și naiv dar și primitiv,în fond, nu armata în întregul său a tras atunci ,pilda cu peștele care se împute de unde știm noi este universal valabilă…
Iată exemple – revolutionar din Securitate,cum și de ce…
Un anume locotenent M.F.,Dumnezeu să-l ierte,a murit tânăr ,care se încadra la cele scrise mai inainte despre scăderea mizei la admiterea în școlile Securității și,pe cale de consecință,penibila condiție a candidaților apoi a ofițerilor ieșiți din aceste politici de cadre…Omul avea o condiție morală precară,mințea aproape patologic,a întârziat odată dintr-o permisie pe când era elev al școlii militare și a improvizat o poveste din care rezulta că tocmai se pregătea să se întoarcă când a descoperit că nevasta îl înșela,operațiunea era în curs de executare,a deschis un dulap și l-a găsit pe amantul nevestei… Ceea ce l-ar fi determinat să intreprindă anumite măsuri organizatorice care au impietat asupra încadrării sale in ordinea militară… In fine,a fost repartizat la Suceava devenind o sursă perpetuă de comportamente inedite,unele foarte grave,aflate chiar la limita legii penale…A rămas de pomină răspunsul său,dat dimineața, la ora 7:30, unui superior care l-a întrebat de ce emană acel miros specific,consecutiv unui consum temeinic de țuică.
„Cum ,a zis el,dumneavoastră, tovarășu’ Șerban,nu luați dimineața un rachiu-două de poftă de mâncare??” Tovarășu’ Șerban* nu lua, nici dimineața nici seara,pentru poftă de mâncare citea operele complete ale tovarășului Ceaușescu…
Apoi,dacă se apuca de băut,în timpul programului,desigur,nu-l mai găseai nici cu Securitatea… Pleca cu dispozitive secrete asupra sa și trebuia păzit de încă un om,ca în bancurile proaste cu milițieni… Uneori,când scăpa din supraveghere,telefona din diferite puncte,scurt,raporta poticnit că a intervenit o problem neprevăzută și că mai întârzie,nu mult,cam 30 de minute… Apoi se muta la alta cârciumă și tot așa,până îl dibuiam și îi luam ce avea asupra lui,de interes profesional,ca să-i tihnească rezolvările. Șefii de atunci se codeau să-l pedepsească,se zicea că are o pilă la București,la IGM,astăzi mă întreb dacă nu cumva era o cacealma cel puțin în parte,dacă acea pilă nu era un oarecare Ficior,renumitul „torționar” băgat la pușcărie mai apoi,care nu era activ însă era colonel și,cine știe,avea o influență datorate trecutului său. Pila a funcționat,veți vedea cum! Una dintre boacăne le-a depășit însă pe toate celelalte,a făcut o băută cu scandal și bătaie la restaurantul hotelului „Arcașu”,când era cât pe ce să fie dovedit de adversar,s-a refugiat strategic pe niște scări și a clamat în gura mare că el este ofițer de securitate conspirat și nu se predă decât unui anume ofițer,ca soldatul Onoda care nu s-a predat decât când a primit ordin de la împăratul Japoniei… Bine,el nu cunoștea speța,la el la Bucecea nu se predase la școală,dar cam ăsta era sensul… A fost scos manu militari de acolo,extras,cum s-ar zice,și deferit,în pofida pilei sale invocate ,consiliului de onoare al unității, spre dreaptă judecată…Riscul era mare,in mod normal se lăsa cu trecerea în rezervă,erau premise și pentru justiția militară… Si fiindcă tot omul are dreptul la apărare,la cererea sa,fiindcă era permis și de regulamente,l-am învățat cum să se apere,ca la orice procedură judiciară sau quasijudiciară.
Uite, Mihai,așa trebuie să te prezinți,trebuie să fii sincer dar și demn,recunoști ceea ce nu poate fi negat,l-am învățat replici,tonuri,accente ,replieri,argumentări,cum să peroreze,cum să introducă o captatio benevolentiae,cum să impresioneze curtea… L-am pus să repete,să se comporte exact ca în fața completului,a mimat perfect,a încrețit fruntea convingător,în fine,speram nu la o achitare ci la o pedeapsă omenească,să-l mute pe undeva,sa scăpăm și noi de el și el de noi…
La ora adevărului,Mișu s-a îmbătat lemn,s-a prezentat in fața comisiei mut,gemând când și când și lăsând completului libertatea de a decide doar în baza unor argumente logico-juridice,ca să zicem așa.
„De ce ai băut,măi,Mihai,dracu’ te-a pus? Acuma o să te dea afară,ai să vezi!
Ei,am luat de coraj una mică,cum altfel… Dar am fost sincer,să vezi că scap cu bine…”
Și a scăpat,că a fost transferat în interesul serviciului la Prahova,unde a luat-o de la capăt, încât a fost nevoie să fie mutat de la un profil la altul,doar-doar…
In timpul acesta,Mihai locuia la hotel,până să-i găsească o soluție locativă, și i-a căzut cu tronc o artistă de circ,o gimnastă sau contorsionistă,oricum ,o mândrețe de femeie. Trebuie să cunoașteți speța,este didactică,nici în cărți și nici în filmele lui Bregovic nu ați văzut așa ce va! Deci artista ezita,locuia și ea acolo,avea o atitudine ambiguă pe care Mihai a interpretat-o ca un ușor alint,un moft de circumstanță,și a intrat peste ea în cameră să ceva,ceva nedefinit…Insă artista mai avea și alți admiratori,avea un amant ezact pe linie de circ,anume piticul acelui circ,care s-a supărat îngrozitor și a făcut un tămbălău cu strigături,miliție,proces-verbal,tulburarea liniștii publice cu circ…
Asta a pus capac la toate,a fost,in fine,trecut în rezervă,a revenit în orașul Suceava și a umblat două luni în uniforma de Securitate,cum îi permitea regulamentul,ca să nu uite lumea ce-a pierdut.
Acuma-i acuma: la câteva zile după ce se mai liniștiseră apele în 1990,cam prin aprilie,m-am întâlnit cu el în fața proaspetei secții a SRI. Ce faci,Mihai,l-am întrebat,pe unde mai umbli?
– Am fost în audiență,la raport,la noul vostru șef!
– Ca să ce? îl întreb eu,ros de o bănuială cumplită.
– Cum ca să ce? Păi,eu sunt revoluționar,zice,sunt primul care am intrat la Securitate în 22 decembrie,am intrat în birou la H.P. și m-am urcat cu picioarele pe birou! Tot am spart!
– Și?
– Și acuma am venit să mă reangajez la noul organ democratic,eu sunt și revoluționar ,am fost și dizident!
N-a mai apucat,bietul,să-și valorifice calitatea de revoluționar,uneori ,în contextul celor evocate mai sus,imi amintesc și de duioșiile sale – era fricos și rușinos,până „servea”,cum zicea el,una mică…Atunci se înviora și ne cânta,avea voce frumoasă,orice doream noi. Însă întotdeauna începea cu melodia sa preferată: „…drag mi-e mie calu’ sur/și femeia lată-n …”
*tovarășu’ Șerban nu este una și aceeași persoană cu actualul domn Șerban Costache,și el dizident din Securitate,colonel în rezervă,pastor-șef al regiunii penticostale de nord-est ! Este o altă ediție de tovarăș Șerban,decedat și el,Dumnezeu să-l ierte!
Stimate domn, vă mulțumesc pentru că ați acceptat să găzduim memoriile dumneavoastră. Încetul cu încetul, se configurează o istorie. Vă așteptăm în continuare.
Intra-adevăr. Iar tasta nu trebuie lăsată să se răcească! Eventual una mică, dar mică să fie, și …înainte!
Or fi și faptele în sine, dar este la mijloc și simțul spusului, care nu-i chiar la îndemâna oricui.
O sa revin cu precizări din care o să rezulte fără echivoc că nu sunt,pur și simplu,memorii…Insă nu contest că sunt amintiri ,fapte și oameni văzute,toate,dintr-un unghi mai puțin accesibil,adesea invocat,însă,cu diferite intenții…
Acuma,de încălzire,fiindcă înțeleg că se răcește din nou vremea, de săptămâna viitoare…Deci,în timp ce lălăiam dintr-un motiv profesional,desigur, pe numitul Pod Roșu din Iași,cu prilejul unei vizite de lucru a tovarășului Nicolae Ceaușescu ocazionată de deschiderea anului universitar,în timp ce mă uitam în apa tulbure precum contextul,un domn în vârstă s-a apropiat discret de mine și mi-a comunicat următoarele: „…fiindcă vă văd tânăr și om cuminte, (!!! cf. memorie,deh…) o să vă spun ceva,numa’ să fiți și dvs. atent, că e plin de securitate pe aici,să nu ne audă… Deci,când eram eu mic,am scris într-o compunere că porcul zboară! Iar învățătoarea m-a urecheat bine de tot,că unde am auzit sau văzut eu asta… Dar acuma,om batrân,văd că am avut dreptate!”
Pe deasupra noastră tocmai trecea elicopterul prezidențial…
Era ,pentru cine mai știe,celebra vizită a lui Ceaușescu în care,de pe terasa unui cămin studențesc,un om al muncii ieșean a aruncat mai întâi un fâș apoi un fel de scrisoare/memoriu,în sfidarea Direcției a V-a,SPP-ul de pe vremea aceea,care s-a făcut de kko, en gross și en detail…Omul nu contesta nici socialismul, nici cauza păcii mondiale,avea și el o problemă personală și i-a fentat pe toți…
Eu insumi nu știu nici în ziua de astăzi dacă cel cu porcul a glumit , m-a ales intenționat sau aleatoriu,păcălit de aspectul meu exterior atipic…
De-atunci, am mai văzut câțiva președinți zburând cu elicopterul… Pe K.W.J. încă nu,dar timpul nu este pierdut.